Vineri 13, pisica neagră și ziua de luni intră într-un bar

Japonezul burghez se ridică cu greutate din pat, cu ochii atât de lipiți că nu știi dacă e de la somn sau sunt așa din naștere. Își face cafeaua pe bâjbâite și, înainte de-a o duce la gură, postează pe internet dezgustul pe care-l resimte față de ziua abia începută. E luni dimineața.
Drumul spre muncă, într-un autobuz vechi și ponosit, i se derulează prin fața ochilor precum un film vechi zgâriat, însoțit de sunete disonante. E teribil de plictisit, până la deprimare, iar o greutate necunoscută tocmai ce i s-a lăsat pe pleoape, împingându-i-le în jos, spre solul fertil al somnului. Își sprijină capul de geam și, după ce își umezește buzele uscate, se lasă furat de plăcerea oniricului. Însă nu apucă să se scoată din priză, căci zgomotul strident al frânelor și ușilor de autobuz îl întoarce la realitate și-l obligă să coboare. E stația lui. Două străzi mai încolo se ascunde groaznica zi de luni pe care japonezul nostru trebuie s-o parcugă 24 de ore, de la un capăt la altul, și în care trebuie să muncească, ca un sclav de corporație ce este, nicidecum să petreacă cu prietenii, înconjurați de pahare și sticle pline, așa cum și-ar dori să facă toată săptămâna. Munca nu e pentru el, nu-i înțelege rostul în viață, iar acest sentiment este împrăștiat peste tot în țara sa, unde japonezii trăiesc necruțătoarea dramă a obligației de-a merge la lucru. Ca fapt divers, cei mai mulți dintre ei sunt asistați sociali, muncesc destul de rar chiar și la negru, singura lor ocupație fiind agricultura, ca zilieri, când e vreme bună de prășit sau cules.

Dar să ne întoarcem la japonezul nostru, al cărui nume încă nu l-am aflat și nici nu cred c-o să reușim până la finalul textului. Așadar, la urechile acestuia a ajuns un zvon conform căruia ar exista un popor, aflat peste mări și țări depărtare, care nu numai că nu urăște visceral, direct din pruncie, munca și odioasa zi de luni, dar care, în mod uluitor, le iubește pe amândouă cu egal patos. Poporul ăsta poartă numele de România, iar locuitorii săi au ridicat la rang de sacralitate obligația de-a depune efort fizic și intelectual. Japonezul nostru e șocat, mai ales că a auzit că românii sunt obligați prin lege să-și ia măcar 5 zile de concediu pe an, din cauză că ei vor să muncească non-stop, ca niște turbați. Și sunt mereu atât de grăbiți și de dornici să meargă la lucru încât, dacă, spre exemplu, într-o zi cineva alege să se sinucidă aruncându-se în fața trenului, familiei victimei îi va fi percepută o taxă suplimentară pentru întârzierea trenului. Așadar, în timp ce în Japonia întreg anul calendaristic e plin de concedii și zile libere date de stat cu ocazia diferitelor sărbători religioase, în România, populația e obligată de lege să ia câte o pauză. Ce nație, ce oameni! Să vrei să muncești ca un prost și să fii fericit că e luni..

Dar ceea ce l-a neliniștit teribil pe japonezul nostru e faptul că românii, deși se epuizează prin muncă și pământul îi zgâlțâie aproape zilnic, trăiesc viață lungă, până dincolo de suta de ani. Adică el și ai lui, care fac tot posibilul să nu se streseze prea mult și să se ferească de bătături sau alte asemenea răni adânci, întrebând toată ziua dacă posmagii sunt moi, ajung să fie secerați de coasă pe la 60-70 de ani, cu boli de inimă, de cap și de ficat. Gândul că munca e sănătoasă și ajută vieții îndelungate l-a înspăimântat de-a dreptul, ridicându-i pe spinare sloiuri de fiori ascuțiți. Probabil că ăsta-i și motivul pentru care Dumnezeu, nemilos cum îl știm, a făcut lumea în șase zile, iar în a șaptea s-a odihnit. Dacă era băiat de treabă, conform părerii japonezului nostru, se odihnea șase zile, iar în a șaptea se făcea și el că tastează ceva la calculator și că duce două-trei hârtii până la secretariat. Păi, ce lecție să dea oamenilor cu o așa Geneză? Iar nebunii ăștia de români s-au luat după El, transformându-se în niște roboți cărora nu le pasă de ceea ce este drept și frumos în viață, anume grătare, băutură și femei (bărbați, după caz).

Între timp am aflat că pe japonezul nostru îl cheamă Gheorghe și că e posibil să locuiască în capitală, deși a fost zărit tot mai des peste tot în țară.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.