Verbul ”a visa” la modul gerunziu

E plin cerul de soare, o epidemie de lumină și căldură. Mă simt ca o muscă dezmorțită, zburdând îmbătată printre toate cele, în căutare de nimic, doar de plăcerea zborului prin aerul topit. Citisem undeva că lucrurile ne impresionează în funcție de starea de spirit. Astăzi, o imensă delectare de mângâiere și detașare, alteori, un funest astru pe sub care toate îngheață.

Natura, grandioasă și neîmblânzită, eternă și minunată, se deformează sub talpa gândirii omenești, univers limitat și stricăcios. Dar pe Natură n-o deranjează prea mult mintea îngustă a oamenilor, nu se oprește din a fi. Poluare, încălzire globală, schimbări climatice? Este sistemul imunitar al Ei, în acțiune. Scăpată de noi, cine o va împiedica s-o ia de la capăt, născând o lume mai bună?

Visez la o viață simplă, departe de beton și aproape de pământ. O casă mică și o grădină imensă, paradiziacă. Eternul ideal. Parfum de apă curată, culori pe lângă cărare, esență de lemn tânăr, foșnet de vânt printre frunze, văzduh cu stele în păr, zumzet de liniște și coadă de câine ștergând praful nedepus.
Viața tumultuoasă a prezentului poate oferi varii satisfacții, dar întoarcerea periodică la origini aduce o profundă împlinire. Dezertarea de lume nu-ți poate descâlci sufletul, dar nici să-ți arunci trupul peste mușuroiul vânzolit al marilor urbe nu e o salvare. Într-o lume în care babilonia vinde ziare la colț de stradă, unde neorânduiala și graba sunt instituții solide, iar confuzia și lipsa valorilor înalță catedrale, nu ne mai rămâne aproape nimic care să ne repare. Pentru asta, ar trebui să existe spațiul nostru intim, locul în care timpul nu mai aleargă, nu ne mai strânge de gât și nici nu ne mai întinde pielea până la zbârcire. Casa veșniciilor noastre.
Visez la tihnă, pâine cu pepene roșu, zemos, și apă rece din fântâni virgine. La concert de muzică de păsări și alte zburătoare, la simfonie de copaci care valsează în acordurile vântului, la fiori de umbră rece și miros de turte în ulei.
Eternul ideal al unei femei care nu poate uita c-a fost clădită din lut.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.