Un text despre nimic, dar puțin despre ceva

Marea a început să se relaxeze. După un aprilie răvășit, țâfnos, pe alocuri răzbunător, și după un mai fără personalitate, iunie a venit și s-a apucat să facă tot ce n-au fost în stare suratele ei: a bătut soarele într-un cui, să nu se mai miște de acolo, a pus vântul în lanț, unul mai lung, ca să se poată răzvrăti când poftește, a dat drumul unor nori pufoși pe cer, să mai ciugulească și ei puțin albastru, până nu se ofilește, și a gonit vremea până departe la poli, să facă acolo tămbălău dacă are chef. Și-a mai păstrat puțină furtună într-un borcan, pentru când se va fi pârjolit pământul de atâta foc.

Valurile s-au liniștit. Dacă până mai ieri se aruncau spre mal cu furie, să gonească plimbătorii și rătăciții, acum își poartă pe spinare aromele verii și ale vacanțelor. Fac cu ochiul către oricine trece pe acolo. Marea a devenit visătoare. Se leagănă pe ea însăși, invitând la romantism și piele dezvelită sufletele îmbâcsite de cotidian și griji inutile. Cu căldură pe obraji și pe la picioare, în nisipul fiert, marea își exersează dansul hipnotizor. Himerele idealiste și dorul de clipe imaginate atrag sufletul mărginit în capcana frumuseții care miroase a sare și pescăruși.

Ce voiam să spun cu textul ăsta e că, într-o amiază senină, pe plaja nesfârșită și aproape pustie, un nene își plimba patrupedul pitic și ușor anemic, strigându-l din când în când, de parcă animalul ar fi dat semne că se pierde prin mulțimea de scoici găurite. Cum l-am zărit, mi-am aruncat dracu toate gândurile răzlețe, și, cu o pisiceală demnă de cea mai aristocrată mâță, am început să-l ciufulesc și să-l alint, scărpinându-l pe burtă, pe după urechi și pe sub botic. De câine vorbesc, da?

- Cum îl cheamă? îl întreb pe stăpân, vizibil pierdută în gingășia câinelui.
- Nero, îmi răspunde acesta vizibil fascinat de întrebarea mea originală, pe care nu i-o mai adresase nimeni niciodată.
- Și e piroman? continui eu sperând la o reacție ce ar fi dat pe spate chiar și turnul din Pisa.
Dar bărbatul n-a schițat niciun gest, nici că ar râde, nici că ar plânge. Nicio grimasă, niciun zâmbet, nimic. Rece ca un leș sub soare. Și-a chemat câinele și s-a pierdut în zare, lăsându-mă cu o față de gumă de mestecat, bună de întins până la geamandură și înapoi.

Vorba aia, care e asta ce mi-a venit acum în minte: orice râs e început de tristețe.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.