Țara Soarelui (care nu mai) Răsare

România, astăzi, fierbe. Aruncată într-un imens cazan și vârându-i-se cărbuni încinși sub el, țara asta clocotește. E o stare generală de furie, dezamăgire, consternare, ură și absurd. Partidul aflat la putere le-a luat românilor umila speranță la o viață mai demnă și le-a aruncat-o în focul de sub cazan. Adevărul e că niciun alt partid nu ne-a urcat pe culmile fericirii, dar măcar aveam o dulce iluzie. Însă cel de acum a tăiat o sfoară fragilă, de care eram toți agățați, lăsându-ne să cădem în hăul adânc și întunecat al blestemului neamului românesc. Căci, așa cum spunea Cioran, conceptul prin excelență românesc nu este dor, ci nenoroc. Adicătelea, să te eliberezi de sub jugul comunist pășind pe un pod de jertfiți, până pe malul celălalt, al speranței supreme, pentru ca în demers să cazi totuși în râul învolburat al tranziției democratice, luptându-te să nu te îneci, mai apoi reușind să ajungi la mal, iar în final să (re)vină acest partid dezumanizat, nefast, și să te arunce înapoi pe celălalt mal, de unde ai plecat, iată cum arată sentimentul agonizant și claustrofobic al Nenorocului.

Mă întrebam acum ceva timp de ce nu există un om care să-și dorească să schimbe fundamental țara asta. Unul aflat la putere care să înțeleagă că-și poate croi un destin care, prin exagerare, să-l aducă în pragul canonizării. Un politician nebun, iubitor de pământ sfânt românesc, un Dumnezeu care nu mai poate suporta atâtea nedreptăți. Și mi-am adus aminte râzând, cu tristețe, de vorba lui Woody Allen: ”Eu nu vreau să fiu nemuritor prin opera mea. Eu vreau să fiu nemuritor trăind veșnic”. Iată deci răspunsul.

Evident că întrebările mele retorice nu făceau decât să sublinieze și mai clar realitatea nedreaptă. Și o să continui să mă întreb mereu de ce Dumnezeu nu-și întoarce niciodată fața către noi, mai ales că, iată, suntem neam de creștini, în pământul căruia am aruncat sămânța unei credințe autentice, care și-a crescut rădăcinile în trupul acestui popor greu încercat.

Deși internetul și presa s-a umplut de articole serioase și pragmatice, referitoare la ceea ce se întâmplă acum cu Ordonanța de Urgență, efectele ei dar și gestul sfidător și abuziv al guvernanților, eu personal nu pot trata acest subiect frustrant decât în termeni filosofici, consumându-mă într-un ideal aflat în antiteză cu realitatea. Nu mă pricep la politică și nici la arta manipulării. Nu știu să combin piesele acestui puzzle imens și complicat al nenorociților însetați de putere și bani. Răul, în starea lui pură, îmi este străin, nu-l pricep. Astfel că din mine nu rămâne decât un simplu om, naiv, care luptă cum poate, și care, scriind aceste rânduri, înțelege cu multă descumpănire că lamentarea lui scriitoricească este inutilă.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
Un răspuns
  1. căpcă1 says:

    ”Conflictele sunt necesare. O societate nu se poate maturiza fără un intens zbucium social. Doamne, lasă-i să se bată. Doar aşa vor deveni mai tari şi mai înţelepţi.”

    aforism de Valeriu Butulescu

    În felul acest de evoluție, viitor de aur țara noastră are, nu de alta, dar numărul celor care conduc Românica e din ce în ce mai mare și,deh, fiecare cu nevoile lui!Și, ce-i mai rău, cu prostia de rigoare. O s-ajungem ca-n bancul cu Radio Erevan:
    -Cum se-nmulțesc proștii ?
    - Îngrijorător !

    Thumb up 2 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.