”Fericire dublă – un zgârcit își numără banii în oglindă”

Sunt un om care trăiește modest, uneori cu prea puțin, în funcție de context și necesități, fără a avea deziluzii mari în această privință. Am bucurii simple, mai mult spirituale, care-și găsesc graiul în natură, artă, muzică, ființe ale pământului și ale văzduhului. Și prea puținul meu încerc pe cât posibil să-l transform în prea multul altora, căci zgârcenia nu-mi zace în oase și nici în vreo aortă a inimii.

Ăsta-i și motivul pentru care, atunci când ea a venit la mine să-mi ceară niște bani cu împrumut, n-am ezitat nicio clipă, ușurându-i sufletul de povara urgenței. Apoi, peste alte câteva zile, s-a arătat iarăși la poarta mea, întrebându-mă de sănătate, degustând o citronadă și lipindu-și privirea de biblioteca mea, un colț sacru al casei mele, care-mi transformă încăperea în templu al culturii și înțelepciunii.
Și după ce s-a plimbat printre pagini și volume, dizolvându-și chipul în tot felul de expresii, s-a întors către mine și mi-a zis că dorește neapărat să citească respectiva carte, întrucât a dat peste un pasaj care i-a trezit în mod surprinzător interesul.
Dar cum niciun credincios nu-și lasă Dumnezeul pe mâinile unui păcătos, m-am trezit întrebând-o:
- Auzi, nu vrei mai bine să te împrumut cu niște bani?

Povestea unui 1 Martie

Doamna Ana, femeie respectată în scara blocului, şi-a făcut datoria de 1 martie: a cumpărat câteva mărţişoare pentru muierile neamului. Cele mai ieftine exemplare. Putea să jure că i-au revenit simptomele de Parkinson: îi tremura revoltător mâna cu care ţinea portofelul.
Mai târziu s-a întâlnit cu sora-sa Camelia. A pupat-o şi i-a înmânat frumuseţea de mărţişor în formă de ursuleţ: mic, de un roz strident şi cu un şnur ce părea învechit.

În primul moment când Camelia a intrat în casă, a simţit nevoia să-şi arunce cât colo geanta care-i atârna grea pe umăr. S-a dus direct în bucătărie să-şi facă o cafea, prea tare o gâdila oboseala. Acolo dădu cu ochii de musafir: Andrei, băiatul Anei, tocmai ce venise în vizită la vărul său. Camelia se răzgândi cu cafeaua – părea prea obosit Andrei.

Bătea ceasul spre ora două când Andrei se hotărâ să plece acasă la nevastă. Îi era dor, n-o mai văzuse de dimineaţă. În timp ce se încălţa, un mărţişor în formă de ursuleţ îi sări în ochi. Părea căzut dintr-o geanta aruncată cât colo. Îşi aduse aminte brusc că intrase fără voia lui în data de 1 martie. Se căută prin buzunare şi găsi doar banii de ţigări. “Nu, nu, fără compromisuri!”, îşi zise, şi-i îndesă mai adânc în buzunar. Se gândi însă c-ar fi bine să-şi trimită vărul în bucătărie să-i aducă încă un pahar cu apă. Era cam al 10-lea. În fond, nu fusese vina lui că vărul s-a născut cu incapacitatea de-a rezolva corect problemele de amabilitate în calitate de gazdă. Nici Camelia nu prea se pricepea la matematică. Dar asta-i altă poveste.
L-a trimis aşadar pe Pavel să-i aducă paharul ăla cu apă. Îi era burduful plin de lichid, dar, pentru un mărţişor atât de gratis, merita.

Mihaela, soţia lui Andrei, fu bucuroasă să constate că soţui ei nu uitase s-o întâmpine cu simbolul primăverii. Slavă Domnului că nu trebuia să mai coboare să-i cumpere unul soacrei sale, care urma să apară-n vizită din clipă-n clipă.

Nu mică-i fu mirarea Anei când primi mărţişorul din partea nurorii sale: un ursuleţ mic, de un roz strident şi cu un şnur ce părea învechit. Exclamă indignată: “Pe vremea mea se vindeau mărţişoare de toate formele şi modelele. Acum se fură unii pe alţii bişniţarii ăştia. Câtă lipsă de imaginaţie,dom’le! ”, şi-l îndesă adânc în geantă, cu gândul la vecina pe care o ocolise toată ziua şi la care putea merge acum să soarbă o ceaşcă de cafea.