O nefericire nu sună niciodată de două ori

De ce mi-a fost frică, de aia n-am scăpat. Venirea mea în București, ca o etapă a vieții mele amorțite într-un univers din provincie, mi-a înfundat toate simțurile creative. Schimbarea de ritm, graba către acel ceva, nervii care mi s-au instalat în creieri fără să mai am promptitudinea să le închid ușa în nas, străinii, gălăgia, zăpăceala, amețeala, deruta, toate m-au scos din mine și m-au aruncat în afara mea. Habar n-am pe unde rătăcesc, ce-i cu mine, încotro mă îndrept sau de ce am venit aici. N-am fost niciodată fascinată de capitală și mă îndoiesc că aceasta va izbuti vreodată să mi se injecteze pe sub piele pentru a ajunge în hăul ființei mele.

Nu pot să mai scriu, nu mai sunt în stare să mă opresc în gândurile mele și să încep să le scarmăn ca pe lână. Tot timpul trebuie să fac ceva, sunt brusc foarte ocupată, împotriva voinței mele, de parcă m-ar fi tras cineva în hora ielelor și nu mai pot să mă smulg din mâinile lor vânjoase. Cu o forță stranie, ridic praful Bucureștiului cu picioarele goale și nici că mă pot opri din colacul jocului fermecat.

Nu pot să scriu și impotența stiloului din mână îmi hrănește nevrozele. Dar trebuie s-o fac ca să pot supraviețui infidelității vieții. Scrisul e un medicament, un analgezic, e hrană, apă, aer, cinci simțuri, tonus, echilibru, curaj, scrisul e viață. Nu pot să scriu și mă simt ca un vampir cu venele goale și gâtul uscat, ca o crustă în pământul brăzdat de arșița soarelui. Și nici măcar nu e vorba de-a scrie pe blog, cum am observat că-și reproșează unii că ”nu livrează conținut”, ci despre faptul în sine de-a scurma în cuvinte până se găsesc cele potrivite. Eu o fac de nevoie, din obligație, mă forțează toate celulele să iau condeiul în mână și să trag la sapă. Scriu pentru că altceva nu mă pricep să fac. Și nici măcar nu vreau să aflu dacă am talent sau nu. Eu continui să scrijelesc ca o dementă, surdă la glasul penibilului, uneori, ca într-un delir. Și asta din cauză că Zeus a taiat un capăt din ADNul meu și l-a ascuțit până când i-a ieșit un cărbune perfect conic, cu care m-a obligat să rânesc toate mizeriile.

Dar Bucureștiul mi-a furat singura fericire pe care am apucat s-o cresc în pântecul meu metaforic. Nu am venit aici de plăcere, cu entuziasmul unui optimist care vede în cozile maidanezilor hăituiți covrigi calzi, ci împinsă de o nevoie cinică, absurdă, umilitoare. Eu, o mare devoratoare de natură sălbatică, aspră, liniște, echilibru, viață simplă cu lucruri mărunte, înălțătoare, mântuitoare, eliberatoare, am venit în capitală să mă pierd printre oameni și să devin o nulitate.

Nu pot să scriu și această infirmitate transformă lăuntrul meu într-un măr plin cu viermi hămesiți.

Priveghiul unui sfârșit de an

”Astfel de noapte bogată, cine pe ea n-ar da veșnicia lui toată?” mă întrebam cu naivitate în timp ce-mi sprijineam bărbia în palme și priveam picioarele dezgolite ale paharelor din fața mea. ”In vino veritas” cum ar spune Bacchus într-un puseu de sinceritate. Să curgă adevărul, să se reverse peste noi!

Friptura, pârlită pe grătar, se toca mărunt în dinții ascuți la fierar ai invitaților, care veniseră la petrecere cu burdufurile hămesite. Stăteam la masă cu o sută de oameni și vorbeam singură. Toți ceilalți erau grupați în bisericuțe de câte doi-trei enoriași și se spovedeau unii altora, sub directa binecuvântare și sinceritate al unui sânge negru, care pulsa în gâtul unei sticle cu dopul desfăcut.

Un câine mă fixa de sub masă cu două luminițe înfipte de-o parte și de alta a unui nas de tăciune, dându-mi de înțeles că-i deosebit de atent la cuvintele care-mi ieșeau din gură. ”Da, da, sunt cu totul de acord, înțeleg perfect, dar nu aud nimic! … Păi, ce să auzi, măi câine, că nu vorbesc, eu mestec!”. Apoi i-am dat osul de pe care descărnasem ultima bucățică, fugind cu el și lăsându-mă să mă scobesc contemplativ în dinți.

Eram la masă cu 50 de oameni și vorbeam singură. Celorlalți li se lipiseră ringul de dans de tălpile pantofilor.

”Totul e ireal. Viața nu trebuie luată în serios, clar. Spre exemplu, uită-te la Ionica! Femeia asta a fost o glumă toată viața ei!” interveni o cucoană în monologul meu. Ba nu, cucoana era ocupată să sfâșie un picior de găină, din care se prelingea o dâră de grăsime friptă. De fapt, eu intervenisem în monologul meu, în timp ce-o priveam cum nu se satură.

La miezul nopții, am eliberat șampaniile nervoase dintre zidurile sticlelor și le-am lăsat să se reverse libere pe gâtlejurile uscate de ger. La doișpe fară cinci minute fix, oamenii au început să arunce artificii pe cer, ca semnal SOS pentru zeii care au dat drumul Timpului din cușcă să ne fugărească pe toți. ”Noroc, Zeus, de aici de jos din arenă!” și am ridicat paharul spre cer, înotând cu privirea prin întuneric și străduindu-mă să-mi fixez ochiul într-o gaură din care țâșnea lumină, să pândesc cum se distrează Ei acolo în Rai.

M-am așezat iar la masă, ciocănind cu unghiile cristalinul paharelor în care unduia, în mici valuri, vinul. Ceva mai târziu, m-am ridicat să dansez la insistențele unui domn imaginar, care m-a invitat galant să valsăm pe muzică populară. L-am abandonat la scurt timp, din cauză că mă călca prea des pe picior. Data viitoare, când o să mai inventez un bărbat, o să-l învăț să danseze.

Spre dimineață, un mic infarct m-a luat în horă. M-a învârtit și m-a țopăit până când, adulmecându-i intențiile, m-am rupt din strâmtoarea brațelor lui, adăpostindu-mă la pieptul călduros al patului. Când m-am trezit, roțile bostanului se transformaseră în capace de bere, iar rochia lungă, brodată cu pietre prețioase, ședea decupată într-o pereche de pantaloni și o bluză cu fermoar.

Un Olimp la curtea regelui Arthur

Grandoarea cu care Regatul Unit al Marii Britanii a organizat festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice (competiții născute și crescute la pieptul Greciei Antice) mi-a adus aminte de un dialog dintr-un film regizat de Woody Allen – ”Stardust Memories”. Schimbul de replici are loc la un interviu, între un ziarist și personajul jucat de Woody:

”- Multă lume v-a acuzat că sunteți narcisist.
- Știu că lumea consideră că sunt egocentric și narcisist, dar nu-i așa. Dacă m-aș identifica cu un personaj mitologic grec, nu ar fi Narcis.
-Dar cine ar fi?
- Zeus.”

Prostia omenească

Viaţa, printre multiplele ei metamorfoze, e un ecran mare pe care rulează, în cea mai mare parte a timpului, Comedia Umană.

Într-o sală încăpătoare, zeităţile sug cu poftă paiele racordate la paharele cu cola şi râd cu gurile până la urechi (şi apoi până la ceafă), cât să se vadă clar bucăţile de popcorn strivite de dinţi imaculaţi.
Pe ecran rulează episoade din viaţa noastră, cu (Dumne)Zeus pe post de Sergiu Nicolaescu: regizor, scenarist, producător, director de imagine, superman/ce mai vreţi voi.

Actorii sunt foarte talentaţi, cadrele ies perfect din prima, hilaritatea dă autografe în pauzele de filmare.

Extratereştrii şi-au tras antene universale să prindă canalul Pământ. Scopul e precis: duşmanii, prinşi pe teritoriile lor, sunt introduşi în camere speciale unde li se rulează episoade din Comedia Umană. În foarte scurt timp, aceştia mor de râs. E teribil ce se întâmplă în alte galaxii!

Suntem bufonii Universului şi n-am atins acel punct al evoluţiei în care să putem să ne vindecăm de noi înşine prin autoironii, râsete sincere şi efectul binefăcător şi educativ al acestora.

Şi totuşi, Zeus nu poate rezista într-o eternitate alterată de monotonie.