Un text terminat, dar pe care încă nu l-am scris

Reiau o temă care m-a obsedat din primul moment în care am pus stiloul pe blog: scrisul. Fără doar și poate, e cea mai frustrantă și afurisită îndeletnicire, din cauză că, dorind a răpi o idee între rânduri, mă trezesc cu foile despuiate de orice încrengătură literară, de zici că minții mele îi scoate cineva dopul de scurgere și tot conținutul de gânduri zburdalnice alunecă într-un haos ireversibil.

- Ok, azi scriu, dar despre ce? Ce neliniști, opinii sau întâmplări ar putea să-mi trimită inspirația în acel malaxor fecund, din care să iasă un text aburind a copt, pregătit pentru a fi devorat?

Și fîs. În fiecare zi, același scenariu. Cerneală uscată, foi goale.
Citesc pe internet destule articole cât să simt o nevoie imperioasă de-a-mi trage singură un șut în fund, să urnesc din această moleșeală a creației, care pare a deveni laitmotivul vieții mele. Îmi spun adeseori că într-o zi voi scrie o carte care va avea drept temă neputința mea de a scrie.

Știu, vei simți nevoia să-mi spui:
- Băi, Reveico, dar poate scrisul nu e de tine, poate nu e menirea ta!
- Eee, îți voi răspunde, o așa mare pasiune nu vine dintr-un destin menit să planteze cartofi. Trebuie că impulsul nestatornic al cuvântului să-și aibă izvorul într-un dat neînțeles de noi, muritorii de rând. Nu se poate să fiu într-atât de hipnotizată de taina scrisului, iar rostul meu să stea priponit de zootehnie spre exemplu.
- Atunci nu te mai plânge atât, că poate-ți vine odată inspirația!
- Până să-mi vină, iacătă mă plâng. E ca o creangă uscată pusă pe foc, să nu treacă jarul, până vine bușteanul cel gros, care va da iar inimă flăcărilor.

Toată lumea are o părere despre orice. Cade un măr din copac? Imediat sar toți newtonii de pe toate blogurile și publicațiile să zică ceva, orice, începând de la soiul fructului și terminând cu mitologia care gravitează în jurul mărului. Numai eu mă uit ba la unul, ba la altul, ca la tenis, fără să zgârâi măcar o interjecție. Nimic nu mă stârnește, nimic nu mă emoționează, nici o întâmplare personală sau mediatică nu dă ghes stiloului meu.

Cele mai dificile momente pentru mine sunt cele în care dau de texte magistrale, desăvârșite, scrise cu dalta și penelul, față de care simt o gelozie soră cu renunțarea. Ce-i drept, nu toți putem fi Dostoievski, Kafka sau Shakespeare, dar măcar putem spera la un talent tainic, adormit, gata să-i vină sorocul, să nască din pântecul ființelor noastre.

Eh, azi e marți. Sub cer adie un fel de septembrie sfârșit, iar printre blocuri miroase a octombrie, mai ales pe lângă ghenă. Nu vă zic ce bucurie pe copaci, că-și pun cămăși noi!

Ok, în seara asta scriu, dar despre ce?

Atelierul unei Doamne

Nu cred că o știi pe Iulia, dar e bine că ai intrat pe acest articol, căci vei avea plăcerea să cunoști o femeie inteligentă, cu o sensibilitate aparte și, cum am descoperit recent, foarte talentată.

Pe Iulia, moldoveancă autentică din inima Iașilor, o cunosc de câțiva ani, nu foarte mulți, deși între timp am descoperit c-o cunosc de-o viață întreagă. Sensibilitatea ei aparte pentru artă, pentru frumos și pentru tot ceea ce e bun în viață mi-a apropriat-o de suflet, în ciuda distanței mari care s-a pus plocon între noi.

Dar altu-i motivul pentru care te-am adus aici. Vreau să te anunț că Iulia s-a apucat de scris povești. Nemuritoare. A fost o mirare chiar și pentru ea când și-a dat seama că poate. Nu bănuia nimic. A aflat întâmplător, dintr-o ambiție care, în fapt, era o timidă curiozitate ieșită la suprafață din cotidianul anost al societății în care trăim.
Dar pentru a așterne pe lume nemurire, ca un adevărat culegător de folclor și magie, Iulia și-a făcut rost de o mașină de cusut și, cu înflăcărare, s-a pus pe scris povești. Dar nu oriunde, ci într-un atelier. Al Doamnei. Din zori și până-n seară, de la miezul nopții și până la amurg, de căscau stelele pe cer și ea nu mai termina. Folclorul, frumosul, bine, soarele, autenticitatea scăpărau din mâinile ei, de ziceai că lucrează la fierărie, nu la mașina de cusut. Exact cum îi șade bine unei moldovence iubitoare de pământul din care a ieșit.

Însă vorbele mele sunt de prisos. Mai bine te uiți aici mai jos, cu imaginația ta și cuvintele ei. Câteva dintre ele sunt model unicat, care stau în biblioteca virtuală în așteptare de cititori pasionați.

Sper să vrei să rămâi aproape de Iulia, căci mai are multe de scris. Eu sigur o să fiu prin preajma ei, pândind-o prin crăpăturile atelierului, să văd cum coase la mașină prințesele, regii, zmeii, pădurile, florile, zânele, natura, universul..

Cea mai frumoasă religie

Mă aflam în pragul pubertății când am descoperit minunata lume a cărților, asta după ce ai mei au fost nevoiți să-și schimbe domiciliul și să mă ia și pe mine cu ei, smulgându-mă din altă lume minunată, cea a copilăriei mele fără de griji și plină de experiențe demne de-a fi mâzgâlite între două coperți. Și cum m-am trezit eu așa singură, fără tovarășii mei de aventuri și fără cotloane de cotrobăit, m-am văzut pusă în fața faptului de-a lua la răscolit biblioteca familiei, care mă aștepta tăcută și ordonată de ani buni. Nici adulții nu pot face față urâtului, darămite copiii. Cumva, trebuia să mă adaptez acestei schimbări bruște și halucinante din viața mea, iar cărțile s-au dovedit a fi niște narcotice excelente.

În biblioteca familiei, nu exista o mare varietate de titluri, majoritatea limitându-se la cărțile polițiste ale tatei, cele sandrabrowniene ale mamei și alte câteva cărți de povești despre care nu pot spune cu exactitate dacă mă așteptau de secole, special pe mine, sau dacă erau moștenire de la bunici, întrucât acestea erau foarte vechi, cu paginile îngălbenite și coperți lipsă. Marea mea salvare a venit când am descoperit că, peste drum de noua locuință, se afla biblioteca școlară, univers în care intram cu timiditate, ca într-o biserică, și din care ieșeam mereu ca pregătită de mântuire și noi revelații.

Toată vara aceea, până la începerea clasei a VI-a, m-am distrat citind vreo 3 volume mari și groase de Legendele Olimpului, cărți care m-au plimbat prin tot arborele genealogic al zeilor și semizeilor, făcându-mă să uit că mai există și o altă realitate în afară veșnica dușmănie dintre Hera și Hercule, de care, la drept vorbind, mă și săturasem la un moment dat.

Și astfel, pe lângă plăcerea lecturii, pe care eu personal o găsesc mai degrabă nativă decât impusă, am început să dezvolt, ușor, un fel de cult al cărții, atribuindu-i acesteia o stare de sanctitate, la picioarele căreia nu poți îngenunchia oricum, ci după lungi intimități cu ea, după ce ai citit-o și ai înțeles-o și te-ai lăsat fascinat de ea, după ce ai mirosit-o, ai mângâiat-o și i-ai admirat silueta firavă înghesuită printre celelalte surate sau așteptându-te închisă pe colțul noptierei. Iar această fascinație pentru carte m-a urmărit până în prezent, determinându-mă să susțin cu fermitate truismul conform căruia nu oricine poate să scrie o carte. Bine, la drept vorbind, oricine poate s-o facă, dacă are bani, căci nu e greu să mergi la o editură și să-ți scoți la tipar propozițiile, dar în esență, prin prisma idealului de livresc, a ceea ce reprezintă, nu oricine e capabil. Nu toată lumea are talent scriitoricesc și nu toți ajung la revelații literare astfel încât acestea să merite a fi transmise neinițiaților în ale vieții.
Sunt uimită cu câtă ușurință scriu cărți unii din ziua de azi, mai mult din impulsul vanității decât al talentului. Mă gândesc cu mare rușine la acele momente din trecut când îndrăzneam, în colțul întunecat al gândirii mele, să-mi imaginez că vreodată, în vremea senectuții, voi putea să-mi permit aroganța de-a așterne pe hârtie, în văzul tuturor, cu atâta nerușinare, nepriceperile mele stilistice și spirituale. Mă gândesc la un Dostoievski, la un Allan Poe, la un Balzac, la un Swift, la toți universalii și galacticii, și-mi este realmente rușine că eu aș putea îndrăzni vreodată să necinstesc această mare Sfântă care este Cartea.

P.S.: Sunt oameni care ar trebui să scrie mai mult și sunt alți oameni care ar trebui să citească mai mult. Dar, așa cum se întâmplă pe lumea asta, încă din născarea ei, treburile se întâmplă, ați ghicit, fix pe dos.