Un text terminat, dar pe care încă nu l-am scris

Reiau o temă care m-a obsedat din primul moment în care am pus stiloul pe blog: scrisul. Fără doar și poate, e cea mai frustrantă și afurisită îndeletnicire, din cauză că, dorind a răpi o idee între rânduri, mă trezesc cu foile despuiate de orice încrengătură literară, de zici că minții mele îi scoate cineva dopul de scurgere și tot conținutul de gânduri zburdalnice alunecă într-un haos ireversibil.

- Ok, azi scriu, dar despre ce? Ce neliniști, opinii sau întâmplări ar putea să-mi trimită inspirația în acel malaxor fecund, din care să iasă un text aburind a copt, pregătit pentru a fi devorat?

Și fîs. În fiecare zi, același scenariu. Cerneală uscată, foi goale.
Citesc pe internet destule articole cât să simt o nevoie imperioasă de-a-mi trage singură un șut în fund, să urnesc din această moleșeală a creației, care pare a deveni laitmotivul vieții mele. Îmi spun adeseori că într-o zi voi scrie o carte care va avea drept temă neputința mea de a scrie.

Știu, vei simți nevoia să-mi spui:
- Băi, Reveico, dar poate scrisul nu e de tine, poate nu e menirea ta!
- Eee, îți voi răspunde, o așa mare pasiune nu vine dintr-un destin menit să planteze cartofi. Trebuie că impulsul nestatornic al cuvântului să-și aibă izvorul într-un dat neînțeles de noi, muritorii de rând. Nu se poate să fiu într-atât de hipnotizată de taina scrisului, iar rostul meu să stea priponit de zootehnie spre exemplu.
- Atunci nu te mai plânge atât, că poate-ți vine odată inspirația!
- Până să-mi vină, iacătă mă plâng. E ca o creangă uscată pusă pe foc, să nu treacă jarul, până vine bușteanul cel gros, care va da iar inimă flăcărilor.

Toată lumea are o părere despre orice. Cade un măr din copac? Imediat sar toți newtonii de pe toate blogurile și publicațiile să zică ceva, orice, începând de la soiul fructului și terminând cu mitologia care gravitează în jurul mărului. Numai eu mă uit ba la unul, ba la altul, ca la tenis, fără să zgârâi măcar o interjecție. Nimic nu mă stârnește, nimic nu mă emoționează, nici o întâmplare personală sau mediatică nu dă ghes stiloului meu.

Cele mai dificile momente pentru mine sunt cele în care dau de texte magistrale, desăvârșite, scrise cu dalta și penelul, față de care simt o gelozie soră cu renunțarea. Ce-i drept, nu toți putem fi Dostoievski, Kafka sau Shakespeare, dar măcar putem spera la un talent tainic, adormit, gata să-i vină sorocul, să nască din pântecul ființelor noastre.

Eh, azi e marți. Sub cer adie un fel de septembrie sfârșit, iar printre blocuri miroase a octombrie, mai ales pe lângă ghenă. Nu vă zic ce bucurie pe copaci, că-și pun cămăși noi!

Ok, în seara asta scriu, dar despre ce?

România de Mentă

Despre mentă în 4 puncte:

1. Se ştie: românii freacă menta cu incredibil de mult spor. Aşa cum se vede şi în imaginea de mai jos, aceştia reuşesc prin magia frecării de mentă să facă şi bani.

2. “E periculos să ai dreptate atunci când guvernul greşeşte.” (Voltaire)
Adaptând: E periculos să munceşti în România când toată lumea freacă menta.

3. Orice străin (se poate citi şi investitor) care ne calcă pragul ţării ar trebui să fie întâmpinat cu pâine, sare şi mentă.

4. Dacă s-ar inventa o maşină de frecat menta, România ar devansa Japonia în ceea ce priveşte progresul tehnologic.