Cum curge lavă din cer

E atât de cald astăzi, chiar și la ora asta, încât:

- Timpul, care de obicei țopăie și zburdă de nebun, ca scăpat din cămașa de forță, acum zace dilatat și contractat, prin boscheții uscați și printre crăpăturile buzelor.

- Roțile mașinilor văd la semafoare Fete Morgana în chip de arbori de cauciuc, transformându-și dioxidul de carbon în sifon cu gheață și dulceață de afine.

- Păsările au naufragiat prin cotloane de șobolani, smulgându-și penele și legându-le într-un evantai cu miros de aer condiționat.

- Blocurile nu mai adie în vânt, ci au încremenit în țepușele razelor de soare, cu broboane de vară pe la tâmplele etajelor superioare.

- S-au topit covrigii în cozile câinilor.

- Gunoaiele s-au descompus în pietricele de diamant, ce se oglindesc în privirile cerșetorilor cu stomacul lipit de coloană.

- Verdele a fugit din frunze și s-a aruncat în albastrul mării negre.

- Morgile s-au aglomerat cu cimitire golite.

- Eu stau ghemuită în congelator, alături de piept de pui și legume mexicane.

Un text despre nimic, dar puțin despre ceva

Marea a început să se relaxeze. După un aprilie răvășit, țâfnos, pe alocuri răzbunător, și după un mai fără personalitate, iunie a venit și s-a apucat să facă tot ce n-au fost în stare suratele ei: a bătut soarele într-un cui, să nu se mai miște de acolo, a pus vântul în lanț, unul mai lung, ca să se poată răzvrăti când poftește, a dat drumul unor nori pufoși pe cer, să mai ciugulească și ei puțin albastru, până nu se ofilește, și a gonit vremea până departe la poli, să facă acolo tămbălău dacă are chef. Și-a mai păstrat puțină furtună într-un borcan, pentru când se va fi pârjolit pământul de atâta foc.

Valurile s-au liniștit. Dacă până mai ieri se aruncau spre mal cu furie, să gonească plimbătorii și rătăciții, acum își poartă pe spinare aromele verii și ale vacanțelor. Fac cu ochiul către oricine trece pe acolo. Marea a devenit visătoare. Se leagănă pe ea însăși, invitând la romantism și piele dezvelită sufletele îmbâcsite de cotidian și griji inutile. Cu căldură pe obraji și pe la picioare, în nisipul fiert, marea își exersează dansul hipnotizor. Himerele idealiste și dorul de clipe imaginate atrag sufletul mărginit în capcana frumuseții care miroase a sare și pescăruși.

Ce voiam să spun cu textul ăsta e că, într-o amiază senină, pe plaja nesfârșită și aproape pustie, un nene își plimba patrupedul pitic și ușor anemic, strigându-l din când în când, de parcă animalul ar fi dat semne că se pierde prin mulțimea de scoici găurite. Cum l-am zărit, mi-am aruncat dracu toate gândurile răzlețe, și, cu o pisiceală demnă de cea mai aristocrată mâță, am început să-l ciufulesc și să-l alint, scărpinându-l pe burtă, pe după urechi și pe sub botic. De câine vorbesc, da?

- Cum îl cheamă? îl întreb pe stăpân, vizibil pierdută în gingășia câinelui.
- Nero, îmi răspunde acesta vizibil fascinat de întrebarea mea originală, pe care nu i-o mai adresase nimeni niciodată.
- Și e piroman? continui eu sperând la o reacție ce ar fi dat pe spate chiar și turnul din Pisa.
Dar bărbatul n-a schițat niciun gest, nici că ar râde, nici că ar plânge. Nicio grimasă, niciun zâmbet, nimic. Rece ca un leș sub soare. Și-a chemat câinele și s-a pierdut în zare, lăsându-mă cu o față de gumă de mestecat, bună de întins până la geamandură și înapoi.

Vorba aia, care e asta ce mi-a venit acum în minte: orice râs e început de tristețe.

Sărbătoarea Soarelui

Dacă întrebi niște oameni pe cine admiră ei mai mult pe lumea asta și cu cine se identifică ei ca model de viață, cei mai mulți, dacă nu cumva chiar toți, vor răspunde că admiră pe cutare artist sau pe cutare om politic, că vor să ajungă precum cutare personaj, care a reușit să facă aia sau să aialaltă, și că vor și ei să atingă vârfurile succesului prin cutare meserie sau cutare inițiativă. Toți își vor îndrepta degetele către norii sociali, către piscurile realizărilor profesionale.
Dacă mă întrebi pe mine, o să-ți răspund că eu vreau să fiu ca mama mea, care n-a realizat nimic. Adică n-a realizat ceea ce mulți consideră o reușită esențială în viață: să ajungă cineva pe scara societății. Nu. Mama mea n-a fost nici doctoriță, nici profesoară, nici directoare, nici manager într-o companie de top și nici toate meseriile alea pentru care unii și-ar vinde sufletele diavolilor înfometați. Nu. Mama mea a fost și este mult mai mult de atât: o femeie atât de inteligentă, cu o personalitate atât de puternică, încât, dacă mă întrebi iar ce vreau să ating în viață, ți-aș răspunde că vreau să fiu măcar jumătate din desăvârșirea ei. În ea se revarsă toate binecuvântările lumii, de parcă Dumnezeu, când a clădit-o, n-a folosit lut obișnuit, din grămada folosită la majoritate, ci a desfăcut un săculeț prețios, ferit de ochii îngerilor, în care ținea pământ sfânt și rar. Și I-a ieșit o minunăție de om, o femeie care ține în carnea ei toate rocile prețioase și în care stau înghesuite toate înțelepciunile lumii.

Femeia asta are o complexitate greu de definit: e inteligentă, înțeleaptă, sârguitoare, cu suflet de înger, răbdătoare, plină de compasiune, cu un umor tăios, uneori acid, alteori negru, îndeajuns de analitică încât să pună sub microscop lumea și să-i recunoască toate celulele și să le înțeleagă rolul și rostul.

Mama mea e acea ființă care, așa cum zice înțeleciunea din bătrâni, a făcut un copil, o casă și a sădit un copac. De fapt, mai mulți copaci. La propriu. A ridicat, fizic, cu mâinile ei o casă din pământ și a urcat-o pe hartă. A sădit, a curățat, a smuls, a împletit, a creat, a gândit tot ceea ce sunt și tot ceea ce ea este. A răbdat, a suferit, a plâns, a strâns din dinți și s-a prezentat în ochii lumii cu veselie și bun simț. Este sufletul oricărei petreceri, adunări sau întâlniri la care participă și n-ai ghici o clipă dacă în esență e veselă sau tristă. Și asta datorită faptului că sufletul ei are adâncime și foarte greu ajung sentimentele la suprafață, căci este drum lung.

Mama mea este omul care vreau să devin. Nu mă interesează diplomele, titlurile și pozițiile sociale. Nu vreau nimic din ceea ce sufletul mamei mele nu este. În pofida greutăților trecute sau viitoare, îmi ghidez viața și relațiile cu oamenii pe modelul inimii ei: modestă, cu bun simț, onestă, cu respect și demnitate. O iubesc și o admir într-atât încât vreau să fiu nu doar un om mai bun, ci și o femeie a cărei devenire să fie o cinste adusă acestei ființe de la care încă învăț dragoste și înțelepciune.

Închin aceste vorbe ei, căci astăzi este ziua ei. Împlinește niște ani irelevanți, fiindcă spiritul ei țopăie ca pe arcuri, plin de energie, proaspăt și parfumat, de parcă cei 52 de ani din buletin au fost puși acolo ca o glumă nereușită din partea cuiva. La 52 de ani, mama mea e mai tânără decât toți bătrânii care poartă cifra 20 în acte.
La mulți ani, mamă sfântă! Să-ți dea Dumnezeu sănătate și să-ți ușureze inima de greutăți! Să te împlinești prin mine și să mă împlinesc prin tine! Te iubesc enorm, iar toată dragostea asta îmi iese prin toți porii și prin fiecare răsuflare. Îmi închin sufletul inimii tale.

Oboseală veşnică

- Hai, soldat, hai, luptă! Scoală şi luptă!
- Căpitane, numai puţin să mă intind aici, pe iarba fragedă, şi să închid ochii câteva clipe. Atâta soare sub care să mă ascund!
- Soldat, termină cu scâncelile! Iată, prima linie te aşteaptă! Cum altfel să reuşeşti în viaţă?
- Căpitane, nu vreau să reuşesc nimic, somnul îmi dă târcoale. E tare bine şi linişte în colţul ăsta în care m-am cocoloşit ca un făt. Nicio adiere nu stă de veghe. Nu vreau să lupt, ci iată, să dorm aici. Deja îmi simt gura grea. Mă hipnotizează căldura, am degetele îngheţate. Sunt obosit, căpitane.
- Soldat! Soldat!
- Nu urla, căpitane! Rămân aici jos puţin. Numai puţin..