O comunitate mare de pitici pe creier

Unii oameni se apucă de scris pentru a-şi curăţa sufletele de dureri, alţii o fac pentru celebritate sau nevoia de a-şi da importanţă, eu (mă chinui să) scriu pentru că oricum altceva nu ştiu să fac (bine, îl şi iubesc, dar asta e altă discuţie).  Însă, la cât de rar conving câteva cuvinte să se împerecheze în ceva lizibil cu pretenţii literare, cred că e clar cât mă descurc şi cu scrisul.
Am impresia că o să devină laitmotivul vieţii mele treaba asta, o frustrare de cuvinte despre neajunsul de cuvinte. Exact ca în povestea cu fata aia care, din cauză că nu reuşea niciodată să-şi ducă la capăt intenţiile sinucigaşe, începuse să dispere şi mai mult, astfel încât ajunsese în faza în care se chinuia să se sinucidă din cauza exasperării că nu reuşea să-şi curme viaţa. Fac o paranteză fără paranteze: pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu analogiile, fac precizarea că nu intenţionez să mă sinucid.

Aşadar, o să scriu, cum de altfel am mai menţionat şi în alte posturi de-ale mele, despre faptul că nu pot să scriu. Vorba lui Groucho Marx: As I said before, I never repeat myself.

- Ce faci, fă Oană, aici?
- Scriu.
- Ce scrii?
- O povestire despre faptul că sunt incapabilă să scriu.
- Şi iese ceva?
- A, da, am ajuns deja la capitolul zece!.

Cum toţi caută povestea vieţii lor în alţii, aşa caut eu povestea vieţii tuturor în mine. Dacă tot nu sunt în stare să fac nimic, măcar să fac ceva, nu?

Of, ce zădărnicie!

Umorul negru îmi face viaţa mai roz

“- Da’ dumneavoastră ce doriţi?
- O funie, să mă spânzur.
- Aveţi tavan înalt acasă? Nu ştiţi? Atunci luaţi-o pe asta: are doi metri, ar trebui să vă ajungă, mai zice, scoţând o sfoară de cânepă dintr-un raft. Are ştreangul gata făcut, nu mai trebuie decât să vi-l puneţi de gât.”

“- Şi cu desenul ăsta de la grădiniţă ce-i? Un drum care duce la o casă cu poarta şi cu ferestrele deschise, cer albastru, soare strălucitor.. Niciun pic de poluare, niciun nor în desenul tău? Unde sunt stolurile de păsări migratoare care ni se găinează în cap cu gripă asiatică, unde-s radiaţiile, atentatele teroriste?”

“Cu pămătuful în mână, şterge alene praful de pe o etajeră pe care sunt expuse lame de ras pentru tăiat vene. Unele sunt foarte ruginite. Lângă ele, un cartonaş: Chiar dacă nu tăiaţi prea adânc, tot vă alegeţi cu un tetanos.

“Sinuciderile noastre sunt garantate! Mori sau primeşti banii înapoi.”

“- Ce machetă?
- O machetă pentru un parc de distracţii pe tema sinuciderilor.
- Cum?
- Ar fi ca un bâlci, dar pentru oamenii care vor să-şi pună capăt zilelor. La standul de tir s-ar vinde bilete pentru cine vrea să stea de ţintă. Orgine uriaşe ar intona toată ziua doar imnuri funerare. Catapultele ar arunca oamenii în aer ca pe nişte bolovani, pe deasupra oraşelor. Aş construi şi un parapet gigantic, de pe care să se arunce îndrăgostiţii ţinându-se de mână, ca de pe stâncile ţărmului.”

“- La mulţi ani, Marilyn! De-acum ai cu un an mai puţin de trăit!”

“- Seara, suit pe pervazul de la camera noastră, îmi place să privesc cum se aruncă oamenii din turnuri. Dau perdeaua la o parte şi mă uit la ei cum se preling cu bolovanul de ciment la gleznă: parcă-s stele căzătoare! Când ia bătaie echipa noastră, sunt şi mai mulţi: cad ca grăunţele de nisip. E tare frumos.”

Fragmentele de mai sus fac parte din cartea “Magazinul de sinucideri”, de Jean Teule.

Rumeinia iz biutiful

”România este o țară interesantă, oamenii sunt ospitalieri, femeile sunt frumoase..bla..bla..bla..”

Cam asta zic străinii care ajung pe la noi și sunt intervievați. Și parcă ne crește inima puțin: ”Uite, dom’le, țara asta nu-i chiar din veceul din spatele curții cum credeam, străinii o văd numai flori. Poate doar ochii noștri, încețoșați de griji, nu mai disting culorile, văd totul numai în gri!” ne spun vocile interioare cu o subdoză de optimism.

”Bă, unde dracu’ am nimerit? Iz dis Romalia or Somalia? Sunt foarte curios ce anume vă motivează să nu vă sinucideți toți deodată? ” Doar nu vor spune asta, nu?

Are și diplomația mândria ei.

Nevasta perfectă

Muierea lui Gheorghe era o femeie dată dracului! Numai că dracul, disperat de istericalele ei, i-a trimis-o lui Gheorghe înapoi.
Săftica nu era genul de nevastă care să ţipe tot timpul. Avea şi ea momentele ei când.. dormea spre exemplu.

Odată Gheorghe a încercat să-şi astupe urechile cu o frânghie pe care şi-a înfăşurat-o în jurul gâtului. Dar Săftica l-a prins la timp şi i le-a destupat. Apoi a început iar să urle la el că-i un laş ordinar care încearcă s-o lase singură pe lume şi cu doi plozi de crescut.

Vecinii povesteau că cică Săftica s-a oprit totuşi din ţipat în momentul în care Gheorghe a bagat-o într-un sac de rafie pe care l-a aruncat într-o râpă adâncă.