A fi sau a nu fi inutil

Mă uit la un serial care se numește Suits. Pentru cine nu l-a văzut, este vorba despre niște avocați din New York pentru care meseria e mai importantă decât relațiile sentimentale. Bine, de fapt nu vreau să pun problema așa, hai să zicem că își iubesc meseria foarte mult și muncesc pe rupte pentru a obține succesele râvnite. E un serial cu un scenariu bun, la patru ace, în care personajelor li s-au oferit personalități puternice, bătăioase, așa cum probabil și sunt cei din lumea reală a avocaților newyorkezi. Anul acesta rulează deja al șaptele sezon și sper să nu se termine nici la al zecelea. Îmi place mult. Dar nu despre el vreau să vorbesc, ci despre ceea ce eu consider că ar fi revelator în acest film, ceea ce el mi-a transmis mie, și probabil că nu sunt singura. Vorbesc aici de Muncă. Efort. Luptă. Sacrificiu. Roade culese.

Îmi dau seama cum sună toate aceste cuvinte scrise cu majusculă. Recitesc și parcă sunt băgată cu nasul într-o carte în care scârțâie strident un clișeu motivațional, menit să împingă turma înapoi în țarc. Detest asta. Ar trebui să reformulez.
Rămân la un singur cuvânt: muncă. E puternic și revelator. Personal, am decoperit în muncă scopul existenței. Rostul ei. Iluzia perfectă. Fără finalitate, e drept, dar ea în sine e o comoară ce nu trebuie îngropată, ci, așa cum spune și proverbul, ar trebui turnată în brățări aurii și purtate cu demnitate.

Demnitate. Alt cuvânt greu. Râvnit de toți, primit doar de câțiva norocoși. Orice muncă cinstită e demnă, dar asta doar în teorie. În practică, în societatea ipocrită, dacă nu prestezi ceea ce ți-ar aduce aplauzele majorității, ești demn de dispreț și batjocoră. Cunoaștem nenumărate cazuri. Sunt meserii cinstite care aduc rușinea pe obrazul celor ce o practică, și sunt alte meserii ce aduc fală și invidie în inimile celor care nu înțeleg că nu există nimic mai înălțător decât palmele bătătorite și sudoarea pe frunte. Trupul muncit e un trup sfânt.

Muncă. Indiferent ce formă ia, munca e cel mai frumos lucru ce i se poate întâmpla unui om. Bine, nu indiferent ce formă ia, pentru că sunt și munci făcute din obligație sau sclavie, groaznice, nedrepte, extenunate până la limita supraviețuirii – și aici istoria are exemple cu nemiluita – munci menite să dezumanizeze, nu să înalțe.

Munca e sacră. Aduce cele mai mari împliniri și satisfacții. În timp ce oamenii te dezamăgesc, munca face din tine omul care sfințește locul. Pornind de la munca fizică, cu brațele, a câmpului, a gospodăriei, și terminând cu cele mai intelectuale activități, munca nu dezamăgește niciodată, iar ăsta e cel mai mare câștig dintre toate. Sentimentul că ceea ce faci are un sens. Iar dacă nu simți că ceea ce faci are un sens, atunci nu faci ceea ce trebuie. Dar chiar și așa, efortul tău e plin de noblețe. Dar până să faci ceea ce trebuie, trebuie să faci. Cum să știi că te afli pe drumul cel bun dacă nu pornești la drum?

P.S. Acesta nu este un manifest comunist și nici niște cuvinte urcate pe o poartă de infern nazist. Sunt revelațiile unui om care nu suportă lenea.

Cea mai frumoasă religie

Mă aflam în pragul pubertății când am descoperit minunata lume a cărților, asta după ce ai mei au fost nevoiți să-și schimbe domiciliul și să mă ia și pe mine cu ei, smulgându-mă din altă lume minunată, cea a copilăriei mele fără de griji și plină de experiențe demne de-a fi mâzgâlite între două coperți. Și cum m-am trezit eu așa singură, fără tovarășii mei de aventuri și fără cotloane de cotrobăit, m-am văzut pusă în fața faptului de-a lua la răscolit biblioteca familiei, care mă aștepta tăcută și ordonată de ani buni. Nici adulții nu pot face față urâtului, darămite copiii. Cumva, trebuia să mă adaptez acestei schimbări bruște și halucinante din viața mea, iar cărțile s-au dovedit a fi niște narcotice excelente.

În biblioteca familiei, nu exista o mare varietate de titluri, majoritatea limitându-se la cărțile polițiste ale tatei, cele sandrabrowniene ale mamei și alte câteva cărți de povești despre care nu pot spune cu exactitate dacă mă așteptau de secole, special pe mine, sau dacă erau moștenire de la bunici, întrucât acestea erau foarte vechi, cu paginile îngălbenite și coperți lipsă. Marea mea salvare a venit când am descoperit că, peste drum de noua locuință, se afla biblioteca școlară, univers în care intram cu timiditate, ca într-o biserică, și din care ieșeam mereu ca pregătită de mântuire și noi revelații.

Toată vara aceea, până la începerea clasei a VI-a, m-am distrat citind vreo 3 volume mari și groase de Legendele Olimpului, cărți care m-au plimbat prin tot arborele genealogic al zeilor și semizeilor, făcându-mă să uit că mai există și o altă realitate în afară veșnica dușmănie dintre Hera și Hercule, de care, la drept vorbind, mă și săturasem la un moment dat.

Și astfel, pe lângă plăcerea lecturii, pe care eu personal o găsesc mai degrabă nativă decât impusă, am început să dezvolt, ușor, un fel de cult al cărții, atribuindu-i acesteia o stare de sanctitate, la picioarele căreia nu poți îngenunchia oricum, ci după lungi intimități cu ea, după ce ai citit-o și ai înțeles-o și te-ai lăsat fascinat de ea, după ce ai mirosit-o, ai mângâiat-o și i-ai admirat silueta firavă înghesuită printre celelalte surate sau așteptându-te închisă pe colțul noptierei. Iar această fascinație pentru carte m-a urmărit până în prezent, determinându-mă să susțin cu fermitate truismul conform căruia nu oricine poate să scrie o carte. Bine, la drept vorbind, oricine poate s-o facă, dacă are bani, căci nu e greu să mergi la o editură și să-ți scoți la tipar propozițiile, dar în esență, prin prisma idealului de livresc, a ceea ce reprezintă, nu oricine e capabil. Nu toată lumea are talent scriitoricesc și nu toți ajung la revelații literare astfel încât acestea să merite a fi transmise neinițiaților în ale vieții.
Sunt uimită cu câtă ușurință scriu cărți unii din ziua de azi, mai mult din impulsul vanității decât al talentului. Mă gândesc cu mare rușine la acele momente din trecut când îndrăzneam, în colțul întunecat al gândirii mele, să-mi imaginez că vreodată, în vremea senectuții, voi putea să-mi permit aroganța de-a așterne pe hârtie, în văzul tuturor, cu atâta nerușinare, nepriceperile mele stilistice și spirituale. Mă gândesc la un Dostoievski, la un Allan Poe, la un Balzac, la un Swift, la toți universalii și galacticii, și-mi este realmente rușine că eu aș putea îndrăzni vreodată să necinstesc această mare Sfântă care este Cartea.

P.S.: Sunt oameni care ar trebui să scrie mai mult și sunt alți oameni care ar trebui să citească mai mult. Dar, așa cum se întâmplă pe lumea asta, încă din născarea ei, treburile se întâmplă, ați ghicit, fix pe dos.