Habemus popă

Preotul are pile la Dumnezeu. De când au aflat asta, oamenii au început să-i îndese bani în sutană, pentru a le pune și lor o vorbă bună.

Un popă este acel intermediar care se milogește de Atotputernic pentru a termina odată cu bosumflarea și pentru a se împăca mai repede cu fiii lui. Pentru treaba asta, el apelează întotdeauna la latura sensibilă a lui Dumnezeu, lingușindu-l până când acesta îi închide telefonul în nas : ”Iartă-i și tu, Doamne, că tare esti bun și milostiv și mare este slava Ta! Și toate care sunt pre acest pământ..”
Beep, beep, beep, beep..

Dar popa nu cedează. Îl dai afară pe poarta Raiul și el intră printr-o gaură a gardului. Un popă este întotdeauna devotat necondiționat meseriei sale bine plătite. Chiar și când omul moare, popa își suflecă mânecile, face gargară cu agheasmă și începe să-L măgulească pe Dumnezeu cu solemnitate.

Înmormântările sunt astfel pline de elogii și adulări menite să facă pierdute dosarele morților. Se cheltuiesc bani mulți cu această ocazie: colive, lumânari, sicrie, cruci, taxe de protecție spirituală colectate chiar de popă.
Însă banii aceștia ar putea fi cheltuiți mult mai eficient dacă, în loc de toate cele enumerate mai sus, s-ar plăti avocați care să le susțină cauza la Judecata de Apoi.

Dar probabil că popa are un cuvânt greu de spus în fața lui Dumnezeu, din moment ce nimeni nu s-a întors încă din morți ca să se plângă de o eventuală escrocherie.