SC Abator România SA

..de unde SA vine de la Societate pe Acțiuni de Interes Personal.

Citesc despre epidemia asta de pestă porcină și mă îngrozesc. S-a ajuns, în mod oficial, la 580 de focare de infecție și peste 78.000 de porci uciși. Voi vă dați seama ce înseamnă să fie ucise atâtea animale, aveți dimensiunea dezastrului? Dacă nu locuiți la țară sau nu aveți rude pe acolo, cel mai probabil nu înțelegeți groaza mea. Să vină niște indivizi îmbrăcați ca niște cosmonauți, să-ți ia animalul din curte, cu forța, și să ți-l omore, ei bine, asta e o tragedie. Într-o țară preponderent rurală, cu multă sărăcie, unde hrana de zi cu zi a țăranului român este susținută, într-un procentaj destul de mare, de ceea ce crește și cultivă în propria gospodărie, treaba asta înseamnă o nenorocire mare. Din experiență vă spun că, un astfel de animal crescut pentru consum, în propria curte, la o greutate de aproximativ 100 kg, hrănește o familie normală undeva de până la jumătate de an (totul se consumă, de la grăsime până la carnea macră).
Nu mai zic de cei care au ferme, care au mulți angajați, oameni care acum și-au pierdut brusc și violent locul de muncă, căci statul va despăgubi proprietarul cu o sumă modică  și aia abia după 3 luni, iar România nu va mai putea să exporte, timp de 3 ani, carne de porc. Preț la raft, pe viitor, la carnea de import? Întrebare retorică.

Vorbeam cu maică-mea de situația asta și îmi zicea că nenorocirea de acum îi aduce aminte de povestirile bunicului ei, despre colectivizarea din România de după ’49, despre cum comuniștii au venit și le-au luat cu forța toate animalele din gospodărie, lăsându-i în disperare și sărăcie. Să ajungi în 2018 și să vezi cum o epidemie, care putea fi stârpită rapid, te trimite înapoi în timp, în perioada comunismului abuziv și torționar, și tu să nu poți face nimic, să te simți neputincios și în groază, flămând și mai sărac decât erai.

Mă gândesc cu ciudă că scandalul cu #muiepsd a inflamat toată țara, trezind instinctul de dreptate și corectitudine al românilor, însă treaba asta, cu o dimensiune mult mai tragică și mai periculoasă din punctul meu de vedere, nu tulbură decât câțiva jurnaliști. Pare mai important să te simți furios că polițiștii ți-au dat jos o plăcuță de înmatriculare. Dacă aș fi avut mașină, aș fi scris și eu #muiepestaporcină, poate avea același ecou.

Vreau să vă mai zic o treabă și cu asta închei. Cei de la recorder au făcut unele cercetări. Citiți tot articolul din link, dar rețineți și asta, pe scurt:

- ANSVSA (Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor) putea trebuia să oprească epidemia de pestă porcină, încă de la primele semne;
- Geronimo Brănescu este șef la ANSVSA și prieten foarte bun (chiar fost asociat) cu Sorin Paul Stănescu;
- Sorin Paul Stănescu deține firma Farmavet;
- Toți dezinfectanții pe care statul i-a cumpărat pentru combaterea epidemiei au fost achiziționați de la Farmavet;
- Nu se știe sigur dacă dezinfectanții au fost testați pentru eficiență, n-a zis nimeni da (Hexi Pharma anyone?);
- Conform libertatea.ro,  Sorin Paul Stănescu va fi, pe 26 august, nașul de cununie al fiului lui Liviu Dragnea.

P.S.: #muiepestaporcină

România lu’ 2018 în câteva imagini

Trăim într-o țară cu salarii mici, oameni mici, gânduri mici. România cu mici.

Pădurea Căcâna

Sediul Central Căcâna

După atâția mici, te ia setea. Merge cu bere.

Un țap de bere. Un țap neispășitor. Sau neispășit.

Femela

Și alte asemenea animale din gospodărie, care vor fi sacrificate în cele din urmă și transformate în mici. Pentru poporul flămând.

(Î.)P.S.

Pentru cine bat clopotele

Cadavru, hoit, leș, mortăciune. O serie de sinonime pentru aceeași putreziciune.

E un cadavru viu, fără viermi sau putoare de nesuportat. Cel mult, miroase vara a transpirație, dar de obicei emană un parfum scump. Pe stradă pare un om normal, nu iese în evidență decât cu mașina scumpă și costumul fin. În realitate, pe sub piele, pute a stricat, deși carnea îi este sănătoasă din punct de vedere medical. Orice infimă tăietură sau zgârietură aruncă în aer un mucegai toxic, aproape letal, deși de cele mai multe ori nu trebuie decât să deschidă gura.

Desele plimbări la stomatolog nu reușesc să-i curețe petele de fecale imprimate adânc în gingii și smalțul dinților. La primul zâmbet, ai zice că e un mare iubitor de cafea, dar când începe să vorbească, înțelegi prea bine care e problema și cum arată o latrină.

Când pășește, lasă în urmă o dâră de smoală fierbinte, abia scoasă din tenebrele pământului. În mână ține mereu un trident, cum își poartă bătrânii toiegele vechi și noduroase, despre care ai crede că i l-a împrumutat Neptun, dar noi știm că din altă parte îl are. Mirosul puternic de sulf îl dă de gol.

Tălpile fine, întreținute la saloane scumpe, calcă cu plăcere cadavrele celor care i se așează în cale, un covor roșu sângeriu, așezat pe treptele societății.

Din colțul gurii i se scurge o dâră roșie, iar pe partea inferioară a buzelor se pot observa petele sângerii rămase în urma degustării din pahare pline, umplute de la gâtul celor înjunghiați de ignat. Moroi, stahie, strigoi, totul în el e stricat, funest, lugubru.

Blestemul care-i curge prin vene infectează totul în jur, împingând epidemia de tragism până la hotarele țării. Dacă are un nume nenorocirea? Da, are, e politicianul nostru. Știi tu care. Știi tu câți.

Țara asta, ca o mare groapă comună.

Țara Soarelui (care nu mai) Răsare

România, astăzi, fierbe. Aruncată într-un imens cazan și vârându-i-se cărbuni încinși sub el, țara asta clocotește. E o stare generală de furie, dezamăgire, consternare, ură și absurd. Partidul aflat la putere le-a luat românilor umila speranță la o viață mai demnă și le-a aruncat-o în focul de sub cazan. Adevărul e că niciun alt partid nu ne-a urcat pe culmile fericirii, dar măcar aveam o dulce iluzie. Însă cel de acum a tăiat o sfoară fragilă, de care eram toți agățați, lăsându-ne să cădem în hăul adânc și întunecat al blestemului neamului românesc. Căci, așa cum spunea Cioran, conceptul prin excelență românesc nu este dor, ci nenoroc. Adicătelea, să te eliberezi de sub jugul comunist pășind pe un pod de jertfiți, până pe malul celălalt, al speranței supreme, pentru ca în demers să cazi totuși în râul învolburat al tranziției democratice, luptându-te să nu te îneci, mai apoi reușind să ajungi la mal, iar în final să (re)vină acest partid dezumanizat, nefast, și să te arunce înapoi pe celălalt mal, de unde ai plecat, iată cum arată sentimentul agonizant și claustrofobic al Nenorocului.

Mă întrebam acum ceva timp de ce nu există un om care să-și dorească să schimbe fundamental țara asta. Unul aflat la putere care să înțeleagă că-și poate croi un destin care, prin exagerare, să-l aducă în pragul canonizării. Un politician nebun, iubitor de pământ sfânt românesc, un Dumnezeu care nu mai poate suporta atâtea nedreptăți. Și mi-am adus aminte râzând, cu tristețe, de vorba lui Woody Allen: ”Eu nu vreau să fiu nemuritor prin opera mea. Eu vreau să fiu nemuritor trăind veșnic”. Iată deci răspunsul.

Evident că întrebările mele retorice nu făceau decât să sublinieze și mai clar realitatea nedreaptă. Și o să continui să mă întreb mereu de ce Dumnezeu nu-și întoarce niciodată fața către noi, mai ales că, iată, suntem neam de creștini, în pământul căruia am aruncat sămânța unei credințe autentice, care și-a crescut rădăcinile în trupul acestui popor greu încercat.

Deși internetul și presa s-a umplut de articole serioase și pragmatice, referitoare la ceea ce se întâmplă acum cu Ordonanța de Urgență, efectele ei dar și gestul sfidător și abuziv al guvernanților, eu personal nu pot trata acest subiect frustrant decât în termeni filosofici, consumându-mă într-un ideal aflat în antiteză cu realitatea. Nu mă pricep la politică și nici la arta manipulării. Nu știu să combin piesele acestui puzzle imens și complicat al nenorociților însetați de putere și bani. Răul, în starea lui pură, îmi este străin, nu-l pricep. Astfel că din mine nu rămâne decât un simplu om, naiv, care luptă cum poate, și care, scriind aceste rânduri, înțelege cu multă descumpănire că lamentarea lui scriitoricească este inutilă.

Tricoaliţie

Ştiu că n-am inventat guma de mestecat, motorul de automobil cu ardere internă sau ceasul cu pendul bazat pe ideile lui Galilei. Şi mai ştiu, de asemenea, că n-am reuşit să izolez radiul de poloniu, nici să determin datarea rocilor prin înregistrarea radioactivităţii acestora sau să produc cauciucul de metil. Însă am reuşit, cu ochiul meu de ciclop, să sesizez împlinirea unei profeţii făcute pe la 1848 (când guvernul provizoriu de atunci a dat un decret, la 14 iunie, prin care a dispus ca steagul naţional să aibă cele trei culori binecunoscute).
Profeţia arată astăzi cam aşa:

Pies: nu ştiu dacă au mai sesizat-o şi alţii înaintea mea, nu citesc presă online sau offline (ştiu, să-mi fie ruşine!). Pe mine m-a plesnit brusc inspiraţia după ceafă şi mi-am zis s-o defulez rapid aici.