Prostia nu și-a pierdut constanța

De când m-am mutat în orașul ăsta de la malul mării, m-au izbit din plin, direct în față și în creier, oamenii de aici. Când vine vorba de generalizări și tipologii, românii se împart în moldoveni, ardeleni, olteni și așa mai departe. Însă eu cred că e mai mult de atât: românii sunt fiecare oraș în parte, fiecare comună, sat, cătun. Nu există ”moldovenii ăștia”, ci ”vasluienii ăștia”, ”ieșenii ăștia”, ”cucuieții din vale ăștia”. Orice comunitate, care trăiește în sine însăși și se desparte de restul lumii chiar prin câțiva km, își dezvoltă propria personalitate și propriile principii care, mai mult sau mai puțin etice, își pun pecetea drept în frunte, marcându-și locul în istoria locului și în pământul din care vor ieși și se vor hrăni generațiile viitoare.
Dar hai că am bătut prea mult apa-n piuă. Marea-n piuă.
Așa cum am mai zis-o și cu alte ocazii, Constanța este un oraș de imbecili, care reușește să mă surprindă de fiecare dată cu la fel de intensă consternare. N-am fost niciodată persoana care să pună etichete pe frunțile orașelor, dar experiențele care survin odată cu vârta și viața asta nomadă a mea mi-au schimbat simțurile. Sunt din ce în ce mai convinsă că este un oraș de incompetenți, de cretinoizi, de needucați, lipsiți de cea mai simplă etică profesională și nu numai. Și până să vă legați de mine că am venit eu aici cu ifose de la București, să știți că mi-au dat dreptate chiar niște constănțeni născuți și crescuți aici, deci nu e chiar aroganța unei femei care mai bine ar sta la cratiță. Bineînțeles, există aici, ca în orice grup social, oamenii care fac parte din excepție, cei care sunt de o rară calitate motală și etică, oameni prețioși, interesanți, excepționali chiar. Dar nu de ăștia vorbesc eu, ci de majoritatea aia covărșitoare care împuțesc, ca niște ouă stricate sau varză murată, spațiul acesta albastru, cu parfum de sare și spumă de mare.
Mintea stricată a acestor indivizi și comportamentul lor mediocru spre primitivism mă frustrează până la disperare. Cel mai recent exemplu, și motivul pentru care scriu acum cu atâta nerv și foc, este (ne)cazul motanului meu. Ce treabă are o pisică cu imbecilitatea constănțenilor? Ei bine, totul: atitudinea, comportamentul, lipsa moralității, nepăsarea, neprofesionalismul, rezultatul a toate acestea. Veți înțelege mai bine din ce veți citi mai jos.

Motanul meu e un puiuț de aproximativ 3-4 luni. Nefiind deparazitat, l-am dus la un cabinet veterinar din apropierea zonei în care locuiesc, pentru a-i goni cei 2-3 purici și viermișori. Nimic alarmant, doar o atitudine normală cu orice animal pe care îl iei de crescut. Asta se întâmpla acum o săptămână și ceva. De atunci și până acum, lucrurile s-au schimbat radical, iar el pare că mai are doar câteva zile de trăit.
La vreo 2 zile după vizita la cabinet, puiului a început să-i cadă părul și să i se usuce urechile, iar asta fără să-l scot afară sau să-l pun în contact cu alte animale. Mai explicit, i s-a dezvoltat rapid o ciupercă pe tot trupul, iar urechea i s-a infectat. L-am dus de urgență înapoi, deși urgența asta s-a dovedit a fi după o așteptare de un weekend prelungit, din motive care n-au ținut de mine. I s-au luat probe de păr pentru analize și i s-au făcut vreo două injecții pe care nu mi le-au trecut în carnetul de sănătate (urmează să aflu de ce treaba asta). Rezultatul acestei a doua vizite? Motanul meu, de două zile, nu mai mănâncă, nu mai bea, nu se mai dă jos din pat. E apatic, anemic, îi tremură corpul și pare că nu mai rezistă mult. În aproximativ 10 zile, dintr-un pisic perfect vioi și sănătos, a ajuns o legumă fiartă, din aia pe care o faci piure numai cât o presezi puțin cu degetele. ”Dar poate era deja bolnav!” veți spune. Desigur, a fost bolnav vreo două luni de zile, de când îl am, iar din cauza asta, de la boli adică, a luat în greutate frumos, zburda ca o căprioară și făcea tumbe amuzante, de clovn cu blană. Faptul că arată acum ca o epavă e de la prea multă sănătate. Nu știu ce dracu i-a făcut, dar din cabinetul ăla i se trag toate relele.

În aproximativ o oră, voi merge să-l vadă alt doctor. Voi reveni cu amănunte, însă până atunci stau aici la masă și scriu cu furie. Până nu aflu de la alți o mie de doctori ce s-a întâmplat cu el, nu mă duc să-i dau foc cabinetului de care v-am povestit. Ca orice medicină românească ce se respectă, te duci sănătos la medic și te întorci în sicriu. Nenorociții ăștia care se laudă cu diplomele pe pereți și împing oamenii ca să-și facă loc să treacă, din cauză că nu încap pe drum de la atâta importanță, ne distrug viețile și sufletele și normalitatea la care avem toți dreptul. Chit că e vorba de un animal sau om, călăii ăștia profesează legal, fără ca nimeni să aibă curajul sau forța să-i scoată de pe scena societății. Nenorocitul ăsta la care am fost a avut aceeași atitudine de care vă spuneam la începutul textului: fără respect, omenie sau etică. Am dat o grămadă de bani, i-am plătit până și aerul pe care l-am expirat în cabinetul lui, iar drept recompensă a avut o atitudine de sictir și nepăsare. Lup bătrân acoperit cu lâna oilor. Cine știe ce bombă bacteorologică ascunde cabinetul acela în care, sub masă, într-o cutie mare, stăteau, acum două zile, o grămadă de seringi folosite pe celelalte animale. Da, la mai puțin de juma de metru sub masa de consultații și locul unde animalelor li se recoltează sânge sau li se administrează medicamente, zăceau peste câteva sute de seringi folosite, pline de sânge și alte secreții. Când o să merg azi să-l iau de guler, o să încerc să fac o poză la acel focar de infecție chiar și pentru om.
Am obosit de la atâta prostie, incompetență și nepăsare. Există multă la nivel central, acolo unde tinerii cosmopoliți încearcă din răsputeri să mai schimbe unele lucruri, dar aici e jale. Parcă prea multă nepăsare, prea mult primitivism.
Știu că mă lupt cu toate morile de vânt, dar nu pot accepta atitudinea asta mioritică în care, în loc să mă duc să-i cotonogesc pe cei doi baci, eu să aștept să..
”.. să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii. ”

Of, la dracu cu țara asta uitată de Dumnezeu!

P.S. Într-o altă postare, poate o să am nervii și dispoziția să vă povestesc despre nivelul de nepăsare și primitivism și din Galați, orașul meu natal, unde oamenii și-au pierdut demult demnitatea și viețile.

Caragiale intră în supermarket

Am zărit-o la câțiva metri de mine, nedorind de fapt s-o observ, căci propriile-mi gânduri și socoteli îmi țin mintea ocupată în cea mai mai parte din timp. Mi-a atras atenția faptul că stătea spijinită cu cotul de galantarul cu carne, pe care-l studia asiduu, chiar dacă poziția corpului ei lăsa impresia de indiferență și gânduri aiurea. Ceva ininteligibil îi spunea vânzătoarei, fiindcă aceasta din urmă era pregătită să scoată un produs din vitrina frigorifică, însă indecizia femeii o ținea pe loc. Într-un final, clienta se hotărî la un baton de salam, destul de subțire, probabil nu mai mult de 7 lei, pe care îl luă, se uită la el, iar apoi o rugă pe vânzătoare să-i taie un colț, nu foarte mare, mărime pe care a și mimat-o cu degetele, pentru o mai bună măsură. Ați crede că femeia era săracă și doar atât își permitea? Ei bine, aceasta n-a cumpărat colțul de salam, ci restul batonului, după ce a dat directive clare de cât să se taie din el.

Eu îmi așteptam cuminte rândul, în colțul celălalt al galantarului, și asistam pe furiș la spectacol, căci femeia aceasta în vârstă, undeva la 60 de ani, îmbrăcată destul de bine, părea să semene cu cineva. Apoi veni în sfârșit și rândul meu. Vânzătoarea se proptise în fața mea, așteptând să-i cer comanda când, pe neașteptate, glasul femeii străbătu toată încăperea:
- Dragă, sări ea ca arsă, vezi că ai marginea asta pătată cu sânge de la carne! Șterge cu ceva, că se vede urât! Stai că nu ajungi cu mâna, dă-mi mie șervețelul, că o curăț eu! Și femeia se apucă să șteargă cu zor marginea galantarului, pe care-l lustrui în câteva secunde, de parcă urma să primească o reducere frumușică în urma muncii prestate.

- Radule, pleacă de lângă vitrină, că te trage curentul! strigă tot ea către nepotul care i se învârtea prin preajmă, un băiat cam în jur de 10 ani. Du-te mai încolo, lângă rafturile alea cu pateu! Așa, stai acolo!
Nepotul se așeză cuminte doi metri mai departe, plictisit, dar temător.

Mi-am luat halca de carne de-a spinare și m-am grăbit spre casa de marcat. Acolo, nu știu ce dracu face universul ăsta, căci în spatele meu se propti chiar ea, ca din senin, la fel de gălăgioasă și harnică cu lucrurile din jur, încât până și copilul de 1 an din spatele ei, aflat în brațele mamei, primi câteva sfaturi și vreo două trageri de fălcuțe, de privea tot supermarketul la ea.

Am plecat din magazin zâmbind amar. Pe cât de simpatică e imaginea asta pitorească de femeie sociabilă și gospodină, pe atât de nocivă și otrăvitoare se dovedește a fi. De ce spun asta? Pentru că ea este:
1. ..acel om care votează de fiecare dată cu PSD-ul, după ce jubilează că a primit o căldare de plastic și un fular cu însemnele partidului, pe care nu îl va purta niciodată.
2. ..mare admiratoare de Antena 3 și Mihai Gâdea, acest băiat cu tenul curat ca de fetiță, care vorbește atât de frumos și de sincer, demascând adevărații politicieni corupți, nu ca ceilalți, băsiștii, chiar dacă Băsescu nu mai e la putere.
3. ..cea care e convinsă de faptul că tinerii morți de la Colectiv erau sataniști, iar Dumnezeu i-a pedepsit cu focurile iadului.
4. ..femeia profund credincioasă care merge la biserică doar la sărbătorile mari și care se plictisește groaznic acolo (dar măcar își petrece timpul uitându-se la cum sunt îmbrăcate păcătoasele).
5. .. soacră autentică, pe spinarea căreia s-au inventat toate bancurile posibile.
6. ..mamă de băiat bun și cuminte, dar prost, din cauză că s-a încurcat cu curva de noră-sa, și acum i-a mai turnat și un copil!
7. ..o enciclopedie vie de telenovele, încă de acum 20 de ani când au apărut primele seriale pe postul Acasă Tv, și până în prezent, cu tot cu Suleyman Magnificul și tot ce încă mai mișcă pe posturile consacrate.
8. …punct de informare în scara blocului și tot cartierul, pentru cei abia mutați care doresc să știe cu cine a umblat soțul vecinei de la 4 și câți colegi de armată a avut vecinul care stă două blocuri mai în deal.
9. .. îmbrăcată după ultima modă. A anilor 70. Dar cochetă și serioasă, nu ca toate curvele din ziua de azi.
10. .. mândră că nepotul ei știe să umble pe calculator. Ce deșteptăciune de copil! Clar, îi seamănă ei!
11. .. cea mai gospodină dintre toate femeile. Modul în care ea taie zarzavatul este cel corect, nu cum a văzut la noră-sa, care nu știe să țină un cuțit în mână cum trebuie, în sensul că taie cu stânga, nu cu dreapta.
12. ..cea care se uită urât în autobuz la tinerii care stau în picioare când e înghesuială. Dacă ar fi fost educat, ar fi coborât imediat, să lase un bătrân să stea în picioare în locul lui.
13. .. cea care traversează strada printr-un loc nepermis și periculos, și, când o prinde poliția, începe să zbiere și să leșine, să urle și să se contorsioneze în fața trecătorilor adunați ca la circ, acuzându-i pe polițiști că sunt niște criminali, care se leagă aiurea de o femeie nevinovată ca ea.
14. .. iar de aici completați voi, că sigur ați recunoscut-o de vreo undeva!

Sensul giratoriu al alegerilor în viață

Se zice că oamenii simpli învață din greșelile pe care le fac, iar oamenii deștepți învață din greșelile altora. Eu trebuie că sunt proasta proștilor din moment ce n-am reușit să învăț nici măcar din propriile greșeli.
Din când în când, am puseuri de luciditate și realizez că-mi trăiesc viața din clipe trase la indigo, din momente reciclate și refolosite, ca o croitoreasă fără pic de talent, speriată de bucata nouă de material de pe masă, și care, în schimb, preferă să recroiască la nesfârșit o bucată de cârpă uzată și decolorată. Reușesc cu răsunător succes să fac toate alegerile greșite care-i sunt date omului pe pământ și, cu naivitatea-mi caracteristică, să mă mândresc cu ele, să văd partea plină a paharului chiar și acolo unde recipientul este gol.

Cineva a avut o revelație cu mine și mi-a zis:
- Reveico, ești foarte egoistă!
- Da, sunt! i-am răspuns prompt, sigură pe mine, cu un soi de ușurare sufletească că nu trebuie să mă ascund după obositoarea ipocrizie a oamenilor care joacă tot felul de roluri fără să fie actori.
Și de câte ori când mi-am recunoscut egoismul – de altfel, unul existențial, nicidecum material – reacția persoanei în fața căreia mă destăinuiam a fost de dezgust, pentru că privea la o Reveică pe care n-o pricepea, reducând-o la o femeie simplă, cu nevoi simple, fără să-i înțeleagă substratul filosofic, de om dezamăgit de oameni, de existență și de Dumnezeu. Dar ce nu știa persoana respectivă și nici nu putea să vadă în perspectivă e faptul că, în pofida acestor principii riguroase care ar fi trebuit să-mi îndrume existența către culmile dorite, am înfrânt cu succes, alegând în schimb acel cerc vicios al greșelilor repetate și uitând total meteahna care-mi însoțea filosofia de viață.

Și știți la ce fel de egoism mă refer? La cel care-ți permite să fii tu însuți, necontaminat de mediocritatea și frustrările celorlalți, la acel gen de iubire de sine care-ti oferă libertatea nu să fii neapărat mai fericit, ci mai puțin nefericit, mai puțin afectat de oamenii nepotriviți, de joburile nepotrivite, de idealurile încă neatinse și așa mai departe.
E un egoism sănătos, tonic, revitalizant, care nu-ți dă voie să faci alegerile greșite – sau nu de multe ori – care te forțează să fii tu așa cum îți place, să devii tu așa cum e natural pe personalitatea și destinul tău. Într-o lume absurdă, pândită de boli, ură, război și moarte, nimic nu contează mai mult decât să-ți permiți ție însuți să te bucuri de puținele plăceri care te fac fericit și să te iluzionezi cu puțina libertate care-ți menține sufletul sănătos, ferit de bolile disperării și ale nefericirii.

E un egoism complex, înfipt adânc în carne, până în inima ADN-ului, care trebuie defulat, iar nu refulat, și care, de altfel, e cheia existenței ideale pentru cei care-și iubesc libertatea mai mult decât temnița. Ceilalți, adică cei aflați în închisorile minții, nu vor înțelege niciodată de ce o Reveică își dorește atât de mult egoismul în detrimentul zonei de confort oferit de familie și societate.

Post-scriptum: dacă n-ai înțeles nimic din text, nu-i nicio problemă, căci e posibil să fi scris mai repede decât am gândit.

Când paznicii se cred Generali de divizie

Nicu este cetățean al acestei țări. Pe Nicu îl cheamă Nicu, după cum bine vă dați seama, și are în jur de 50 de ani. De fapt, în buletin scrie mai puțin, dar fața îl dă de gol, de la băutură. Nicu lucrează ca paznic, pe litoral, la o firmă de protecție și pază. Bine, în fișa postului scrie că lucrează, pentru că în realitate el stă la umbră, cu fundul pe bordură, căci soarele e nemilos, iar peste drum, în curtea restaurantului pe care el ar trebui să-l vegheze, există camere de luat vederi în caz de nevoie.

Nicu, atunci când nu doarme în fișa postului, privește la turiști, în special la turiste, și la baștanii cu mașini scumpe care au avut noroc în viață, nu ca el. El ar fi vrut să se îmbogățească și să ajungă cineva în viață, chiar a făcut ceva în acest sens, dar era cât pe-aci să-l prindă poliția. Din fericire, după o viață întreagă ca zilier și șofer pe camion, Nicu a ajuns totuși cineva: e paznic! E ca un fel de polițist, doar că nu e, dar aproape, depinde cum privești problema. Are o parcare de câțiva metri pătrați față de care se simte șef. Când și când, mai ridică câte un picior și stropește copacul sub care doarme, să-și marcheze teritoriul. Și pentru că e un fel de Dumnezeu pe parcarea lui, are și atitudinea necesară. S-a văzut asta foarte clar când o televiziune a venit să-i ia un interviu și să-l întrebe dacă a văzut cine i-a zgâriat mașina unui cetățean care a parcat într-un loc nemarcat, în apropiere de teritoriul lui. Nicu, băgat pe neașteptate în seamă, s-a burzuluit, a devenit brusc ”ethicus”, și s-a simțit dator să aplice legea nescrisă a meseriei lui de paznicar:
- Ăla care a parcat acolo a fost o panaramă de om! a declarat Nicu plin de sine însuși, ca un adevărat justițiar care știe ce e drept sau strâmb în viață. Cum poți să parchezi când se vede clar că e parcare? a continuat el cu emfază, arătând către o bucată de pământ, plină de buruieni și împrejmuită cu un lănțișor bun de pus la gât, prins cu un lăcățel, undeva în spatele unui țărus din fier ruginit, vizil la a zecea căutare.

Dar Nicu nu s-a lăsat. Trebuia ca lumea să vadă cât e el de important. Nesimțitul de șofer trebuia pedepsit pentru că raționamentul său de patru clase nu putea fi pus la îndoială.
- Domnule, n-ai văzut cine mi-a zgâriat mașina? Dar tu n-ai văzut că acolo e parcare? Nu, n-am văzut! E, nici eu n-am văzut cine ți-a zgâriat-o! a conchis Nicu, în culmea extazului, aproape de paroxism (traducere pentru prietenii săi – gata să ejaculeze), cu pieptul plin de el că a pedepsit astfel un ticălos de șofer care a parcat fix unde își parchează mașina prietenului lui, boss la un magazin de colaci și magneți de frigider.

Nicu a fost pe deplin mândru de el. A aplicat legea. Nu se știe care lege, dar măcar a aplicat-o. A făcut dreptate pentru prietenul lui, Gigel.
Mai jos, îl puteți vedea și pe Nicu, la biroul său de pe alee, în culmea notorietății sale, complet încântat că cineva îl ascultă vorbind (de la minutul 01.00):

Poliglot în limba română

Trebuie să mărturisesc că ceea ce mă uimiește peste măsură la rasa umană e faptul că toți oamenii sunt poligloți, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre această înzestrare lingvistică.

Să vă dau un exemplu. Se întâlnește Lili cu Marilena. Lili e amărâtă, are pantofii tociți și ține în mână o traistă de rafie, în care se pot zări niște cârpe spălăcite și o bucată de pâine. Marilena tocmai ce-a ieșit de la coafor, are unghiile lungi și elegant colorate, iar pe umăr îi stă cocoțată o poșetă lucioasă, din piele de animal rar, sacrificat. Se întâlnesc pe stradă întâmplător. Nu s-au mai văzut din copilărie, când alergau amândouă pe maidan și cotrobăiau în găurile din pământ după popândăi.

Lili: - Copii mei sunt foarte bolnavi și abia am ce să le dau de mâncare. Uneori merg aproape deculți la școală, cu găuri în teniși. Bărbatul meu se îmbată în fiecare zi și, când îl apucă nebuneala, mă fugărește cu bâta pe stradă. Tata a murit acum 3 ani, după ce a făcut o infecție puternică la plămâni, iar mama e paralizată la pat.
Marilena: - Da, draga mea, știu cât de grea e viața asta, te înțeleg perfect! Și eu m-am îngrășat în ultimul timp și sunt puțin răcită, iar băiatul meu n-a luat premiul întâi la școală. În plus, pentru că un necaz nu vine niciodată singur, bărbată-miu nu vrea să-mi ia geanta aia roșie de la Hermes, iar acum trebuie să stau tot cu Chanelu ăsta vechi, de anul trecut!

Dialogul e redat de mine pe înțelesul vostru, dar iată cum sună de fapt, în realitate, acest schimb de replici:

Lili: ਬੱਚੇ ਬਹੁਤ ਹੀ ਬਿਮਾਰ ਹਨ, ਅਤੇ ਮੈਨੂੰ ਸਿਰਫ ਉਹ ਭੋਜਨ ਦੇ ਸਕਦਾ ਹੈ. ਕਈ ਵਾਰ ਲਗਭਗ deculţi sneakers ਵਿੱਚ ਛੇਕ ਦੇ ਨਾਲ ਸਕੂਲ ਜਾਣ. ਮੇਰੇ ਪਤੀ ਨੂੰ ਹਰ ਦਿਨ ਨੂੰ ਸ਼ਰਾਬੀ ਅਤੇ craziness ਫੜ, ਜਦ, ਵਾਲ ਗਲੀ ਮੈਨੂੰ ਥੱਲੇ ਪਿੱਛਾ ਹੁੰਦਾ ਹੈ. ਮੇਰੇ ਪਿਤਾ ਜੀ ਇੱਕ ਮਜ਼ਬੂਤ ਫੇਫੜੇ ਦੀ ਲਾਗ ਕਰਨ ਦੇ ਬਾਅਦ, ਤਿੰਨ ਸਾਲ ਦੀ ਮੌਤ ਹੋ ਗਈ, ਅਤੇ ਮਾਤਾ ਮੰਜੇ ਵਿਚ ਅਧਰੰਗ ਹੈ.
Marilena: Ae, e toku aroha, e mohio ana ahau pehea pakeke tenei ora ko, matau ahau maitai! Na ka e ahau tetere hou me he iti matao, a kihai i tangohia e taku tama, ki te taonga tuatahi i roto i te kura. I tua atu ki te taua raruraru e kore tae mai anake, Beard mu e hiahia ana ki te tango i toku peke i Hermes e whero, me te inaianei i ahau ki te noho tonu ki tenei Chanelu koroheke tau whakamutunga!