Timpul care ne înghite pe toți și ne scoate pe dincolo

Un om cunoscut a murit și toată cetatea deplânge acum neființa sa. A început să fulguiască mărunt, iar oamenii s-au aciuat la câteva butoaie din gura cărora ies limbi timide de flăcări. Undeva, lângă o poartă ruginită, doi bărbați și o femeie, zgribuliți, discută aprins, să mențină focul viu.
- A fost cel mai fascinant om de presă care nu m-a interesat niciodată, îndrăznește femeia, slabă, cu chipul palid, ștergându-și o lacrimă rece din colțul ochiului.
- Da, un om extraordinar, pe care nu l-am ascultat niciodată, intervine un roșcovan din tânăra generație, care-și freacă mâinile înghețate. Mereu l-am stimat. Moșule, ai o țigară?

Moșul se încălzește la o sticlă cu rachiu.

- N-am, nepoate, ultima am tras-o azi dimineață, de necaz că neamul ăsta a pierdut un om care chiar spunea lucrurilor pe nume! Și lucrurile vorbeau cu el, de milă, căci oamenii nu-l prea băgau în seamă. Așa-i când ești deosebit și ai un vocabular încărcat, vorbești singur.

Liniște și flăcări pocnind scântei în noapte.

- Doamne, și când mă gândesc câtă deșteptăciune avea în capul ăla, cât de mult iubea să se exprime liber, să nu-i fie rușine de nimeni și nimic, să taie în carne vie, cum ar spune măcelarul de peste drum, suspină iar femeia.
- Mai bine nu te mai gândi, îi răspunde moșul. Mai bine să ne pară rău c-a mierlit-o, așa e frumos! O zi, maximum două, apoi ne putem întoarce la ale noastre, la boieri și la ghilotinele lor. Ați auzit că cică vor să ne schimbe călăii? Să-i aducă pe ăi mai răi, mai însetați de sânge, să ne decimeze, că prea ne-am înmulțit ca iepurii.
- Bine, să lăsăm asta pe mâine, interveni roșcovanul. Acum vreau să-l regret pe omul ăsta. Moșule, nu băga în foc tăblia aia de lemn, vreau să scrijelesc ceva pe ea și s-o înfig aici, să citească toată lumea.
- Ce vrei să scrii? întrebă nedumerit moșul.
- Că a trăit un mare om, deosebit, minunat, extraordinar, care a fost de toate la viața lui: a fost luat în râs, a fost singur, a fost ignorat, iar la urmă a fost uitat.

Un text terminat, dar pe care încă nu l-am scris

Reiau o temă care m-a obsedat din primul moment în care am pus stiloul pe blog: scrisul. Fără doar și poate, e cea mai frustrantă și afurisită îndeletnicire, din cauză că, dorind a răpi o idee între rânduri, mă trezesc cu foile despuiate de orice încrengătură literară, de zici că minții mele îi scoate cineva dopul de scurgere și tot conținutul de gânduri zburdalnice alunecă într-un haos ireversibil.

- Ok, azi scriu, dar despre ce? Ce neliniști, opinii sau întâmplări ar putea să-mi trimită inspirația în acel malaxor fecund, din care să iasă un text aburind a copt, pregătit pentru a fi devorat?

Și fîs. În fiecare zi, același scenariu. Cerneală uscată, foi goale.
Citesc pe internet destule articole cât să simt o nevoie imperioasă de-a-mi trage singură un șut în fund, să urnesc din această moleșeală a creației, care pare a deveni laitmotivul vieții mele. Îmi spun adeseori că într-o zi voi scrie o carte care va avea drept temă neputința mea de a scrie.

Știu, vei simți nevoia să-mi spui:
- Băi, Reveico, dar poate scrisul nu e de tine, poate nu e menirea ta!
- Eee, îți voi răspunde, o așa mare pasiune nu vine dintr-un destin menit să planteze cartofi. Trebuie că impulsul nestatornic al cuvântului să-și aibă izvorul într-un dat neînțeles de noi, muritorii de rând. Nu se poate să fiu într-atât de hipnotizată de taina scrisului, iar rostul meu să stea priponit de zootehnie spre exemplu.
- Atunci nu te mai plânge atât, că poate-ți vine odată inspirația!
- Până să-mi vină, iacătă mă plâng. E ca o creangă uscată pusă pe foc, să nu treacă jarul, până vine bușteanul cel gros, care va da iar inimă flăcărilor.

Toată lumea are o părere despre orice. Cade un măr din copac? Imediat sar toți newtonii de pe toate blogurile și publicațiile să zică ceva, orice, începând de la soiul fructului și terminând cu mitologia care gravitează în jurul mărului. Numai eu mă uit ba la unul, ba la altul, ca la tenis, fără să zgârâi măcar o interjecție. Nimic nu mă stârnește, nimic nu mă emoționează, nici o întâmplare personală sau mediatică nu dă ghes stiloului meu.

Cele mai dificile momente pentru mine sunt cele în care dau de texte magistrale, desăvârșite, scrise cu dalta și penelul, față de care simt o gelozie soră cu renunțarea. Ce-i drept, nu toți putem fi Dostoievski, Kafka sau Shakespeare, dar măcar putem spera la un talent tainic, adormit, gata să-i vină sorocul, să nască din pântecul ființelor noastre.

Eh, azi e marți. Sub cer adie un fel de septembrie sfârșit, iar printre blocuri miroase a octombrie, mai ales pe lângă ghenă. Nu vă zic ce bucurie pe copaci, că-și pun cămăși noi!

Ok, în seara asta scriu, dar despre ce?

La balamuc, birjar!

Presa, a patra putere în stat degeaba, mai poate fi recunoscută și după următoarele semne (clic pentru mărire):

Sursă foto

Exclusiv: Scrisoarea lui Gigel C. către meseriaşi

După citirea acestui articol, m-am scărpinat puţin în cap în sensul acelor de ceasornic, pentru ca apoi să purced la crearea pamfletului de mai jos. :)

Dragi colegi de la “Viaţaegreanedescurcămcumputem”,

Am a vă transmite două mesaje.

Primul mesaj: Faceţi eforturi să deveniţi rapid reporteri pornomedia, altfel vă depărtaţi de meseria de jurnalist de secolul XXI, cu riscurile de rigoare.
Concret, ce trebuie să faceţi? Simplu: valorificaţi orice informaţie din zona voastră de responsabilitate ÎN TOATE DIMENSIUNILE JURNALISTICE! (excpeţie făcând cele sub 10 cm.)

Studiu de caz: mergi prin oraş şi vezi cum este violată o bătrână. Nu discut aici despre atitudinea civică (felicitări celor ce se bagă şi ei la o tură cu bătrâna! Înseamnă că pot, că vor şi că-şi trăiesc viaţa cu pasiune şi fără discriminări) ci doar despre atitudinea jurnalistică.
Aşadar, cum procedezi? 1. Faci poze (cu aparatul foto, cu telefonul, cu ce ai la îndemână) – din toate unghiurile, cu bliţ, eventual îi rogi să se desfăşoare cât mai natural în cazul în care se simt jenaţi de prezenţa ta.
2. Filmezi (se poate şi cu telefonul) – cu zoom şi cu microfonul cât mai aproape, ca să se poată auzi clar strigătele de ajutor ale bătrânei, palmele date peste bot şi gemetele violatorilor.
3. Aduni informaţii despre bătrână (dacă-i vaccinată, dacă i-a plăcut, dacă-i obişnuită să-nghită sau să scuipe sau dacă va mai dori să repete experienţa), despre violatori (dacă-s la prima experinţă de aceste gen, când au realizat prima dată că se simt atraşi de babe, dacă au ales-o la întâmplare, şi ce părere au de violul cu prezervativ), etc. Apoi, înarmat cu tot arsenalul (informaţii, foto, video), transmiţi totul unui om de la redacţie (de preferat, să pastrezi şi tu câte o copie – nu se ştie niciodată când îţi cade netul acasă exact când verifici dacă uleiul de măsline pe care tocmai l-ai cumpărat e virgin sau extra-virgin). Acesta, prin intermediul Newsroom-ului, disimulează „marfa” pe toate site-urile interesate: www.youporn.com, www.redtube.com, etc.
Important: apelaţi la fotoreporteri şi la cameramani ori de câte ori situaţia o impune! Ar fi păcat să pierdem atâtea violuri bine executate, în poziţii interesante, în locuri excentrice (boscheţi, gări pustii, uliţe întunecate, scări de blocuri sau centura oraşului ) şi cu finalizare rapidă.

Al doilea mesaj: mai citiţi incă o dată primul mesaj.

Succes!

Gigel C.