Habemus popă

Preotul are pile la Dumnezeu. De când au aflat asta, oamenii au început să-i îndese bani în sutană, pentru a le pune și lor o vorbă bună.

Un popă este acel intermediar care se milogește de Atotputernic pentru a termina odată cu bosumflarea și pentru a se împăca mai repede cu fiii lui. Pentru treaba asta, el apelează întotdeauna la latura sensibilă a lui Dumnezeu, lingușindu-l până când acesta îi închide telefonul în nas : ”Iartă-i și tu, Doamne, că tare esti bun și milostiv și mare este slava Ta! Și toate care sunt pre acest pământ..”
Beep, beep, beep, beep..

Dar popa nu cedează. Îl dai afară pe poarta Raiul și el intră printr-o gaură a gardului. Un popă este întotdeauna devotat necondiționat meseriei sale bine plătite. Chiar și când omul moare, popa își suflecă mânecile, face gargară cu agheasmă și începe să-L măgulească pe Dumnezeu cu solemnitate.

Înmormântările sunt astfel pline de elogii și adulări menite să facă pierdute dosarele morților. Se cheltuiesc bani mulți cu această ocazie: colive, lumânari, sicrie, cruci, taxe de protecție spirituală colectate chiar de popă.
Însă banii aceștia ar putea fi cheltuiți mult mai eficient dacă, în loc de toate cele enumerate mai sus, s-ar plăti avocați care să le susțină cauza la Judecata de Apoi.

Dar probabil că popa are un cuvânt greu de spus în fața lui Dumnezeu, din moment ce nimeni nu s-a întors încă din morți ca să se plângă de o eventuală escrocherie.

Povestea unor cuvinte

De câteva săptămâni, preotul se pricopsise cu o problemă care-l determina să se scarpine în moalele capului: în fiecare zi, găsea în fața bisericii o cruce înfiptă-n pământul proaspăt afânat, în locul în care vara creșteau flori de toate culorile. Era cât o lungime de braț și bătută când cu un cui ruginit, când prinsă în două bucăți de sfoară subțire. Nu știa cine făcea treaba asta sau cu ce scop, dar îi mai întreba când și când pe vecinii parohiei dacă știau despre ce-i vorba sau dacă au zărit făptașul. Mai toți însă ridicau nedumeriți din umeri.

Inițial, a smuls-o din pământ și-o aruncat-o în plita din bucătăria casei parohiale, dar ziua următoare a găsit alta în loc. Și le-a tot aruncat în focul plitei până când, enervat de încăpățânarea cu care acestea apăreau, s-a hotărât să ia măsuri. Câteva zile a stat la pândă să descopere făptașul, dar cum crucea nu priponea la ore fixe, ivindu-se când dimineața, când la prânz sau seara, preotul își pierdu într-un final răbdarea și se lăsă păgubaș.

Apoi luă hotărârea să nu mai smulgă crucea și s-o lase acolo, pentru a afla ce urmează să se întâmple cu ea. A doua zi, nu mică i-a fost mirarea când, lângă crucea respectivă, crescuse alta în loc, de parcă cel sau cea care le fixa în pământ nu dorea decât șă-și bată joc de el sau de biserică.

În zilele care au urmat, preotul nu s-a mai atins de niciuna, astfel că, după vreo săptămână, în fața bisericii crescu o poieniță de cruci strâmbe și de diverse mărimi, din lemn fraged sau scândurele ușor putrezite, semn că făptașul își alegea materialele la întâmplare.

După un timp, preotul plăti un enoriaș pensionar să vegheze asupra locului. Dar cum nea Vasile trecea mai întâi pe la cârciumă să prindă nițel curaj, nu de puține ori acesta se trezea scuturat, precum copacul plin cu nuci, de brațele vânjoase ale preotului, care-l găsea mai tot timpul sforăind pe bancă, învelit cu un braț peste cap, să nu-l jeneze prea mult lumina.

Dar, într-o zi, s-a produs minunea. În timp ce-și căra, obosit, picioarele spre casa parohială, preotul zări de departe un băiețel care stătea pe vine și înfigea ceva în pământ. De teamă să nu-i curgă printre degete, acesta grăbi pașii cu destulă viteză cât să-și ia zborul în caz de nevoie. Într-o clipă, fu la spatele copilului, care nu părea să aibă mai mult de 7-8 ani, și-l apucă cu mâna viguroasă de gulerul apretat al cămășii. Băiatul fu luat prin surprindere de smucitura brutală și țipă speriat.
- Carevasăzică, tu-mi ești neobrăzatul care-mi sădește cruci aici! Îți bați joc de biserică și de Dumnezeu, băiete? Ia zi! Hm?!
Copilul, care între timp începuse să plângă, îndrăzni să se apere.
- Dar cu ce-am greșit?
- Păi, măi pezevenghiule, e frumos ce faci tu aici? Îți bați joc de sfânta cruce, pocind-o în halul ăsta fără niciun rost? Și mai strici și pământul ăsta afânat în care am însămânțat flori! Și mă rog, de ce faci asta?
- Bunica mi-a zis!
- Deci ești și mincinos pe deasupra, nu doar obraznic! se răsti popa la el, în timp ce-l strângea și mai tare de guler, fixându-l cu o privire aprigă din care țâșneau scântei mari.
- Dar așa mi-a zis bunica! continuă băiatul printre sughițuri și lacrimile care-i umpleau gura. Mi-a spus că, de fiecare dată când trec prin fața bisericii, să fac o cruce!

Preotul, uimit de răspuns, își însenină brusc chipul și se puse pe un hohot de râs zgomotos, spre nedumerirea băiețelului, care, eliberat din strâmtoarea apucăturii, își șterse mucii de la nas cu mâneca uniformei școlare.

Preotul cel nou

Era aproape ora amiezii când noul preot al satului bătea zgomotos cu încheietura mâinii în poarta bătrânului. Acesta din urmă, uşor nedumerit, îi deschise în grabă. Preotul îi dădu bineţe, îl asigură că nu e nevoie să facă ochii cât cepele şi-l rugă să-l ajute la o înmormântare care urma să aibă loc peste o oră. Bătrânul fu de accord fără să-l întrebe ce avea de făcut, deşi nu înţelegea cu ce anume-i putea fi de folos unui om al Domnului atâta timp cât el deja îşi pregătise haine subţiri pentru vremea călduroasă care-l aştepta în iad. Preotul îi mulţumi, îi preciză locaţia şi plecă în grabă rugându-l să nu întârzie.

La ora stabilită, bătrânul aprindea o lumânare la capul defunctului. Acesta, cam vânăt la faţă, îi agita starea bătrânului. Problema morţii îi vizita gândurile de ceva vreme, neliniştindu-l peste măsura. Iar acum se afla în faţa unui leş care părea că-i rânjeşte drăcos, iar preotul se încăpăţâna să apară.
Şi s-a încăpăţânat vreo juma’ de oră, timp în care bătrânul a stat în picioare nemişcat, sub privirile curioase ale babelor care nu înţelegeau ce caută el acolo.

Când preotul păşi pragul casei, se iscă brusc o ploaie de cruci făcute de neamurile prezente la tristul eveniment. Venise singur, fără dascăl. Bătrânul nu se sinchisise cu crucile, era prea preocupat să bată insesizabil, dar nervos, din picior.

Preotul scoase o carte groasă, întinzându-i-o bătrânului:
- Vezi acolo la pagina 65. În cam 2 minute poţi începe, după ce dau eu tonul!
- Pot începe să .. ce? replică nedumerit bătrânul.
- Poţi începe să cânţi, să mă ajuţi cu slujba asta de înmormântare. Sau ai uitat deja ce trebuie să faci de când ai ieşit la pensie? răspunse preotul.
- Păi părinte, continuă mirat bătrânul, dar eu n-am făcut niciodată treaba asta!
- Păi n-ai fost dascăl de meserie? Mie aşa mi s-a spus! reacţionă preotul cu ochii mari cât pepenii!
- Am fost dascăl, părinte, da. Am fost dascăl la clasele I-IV.