Atelierul unei Doamne

Nu cred că o știi pe Iulia, dar e bine că ai intrat pe acest articol, căci vei avea plăcerea să cunoști o femeie inteligentă, cu o sensibilitate aparte și, cum am descoperit recent, foarte talentată.

Pe Iulia, moldoveancă autentică din inima Iașilor, o cunosc de câțiva ani, nu foarte mulți, deși între timp am descoperit c-o cunosc de-o viață întreagă. Sensibilitatea ei aparte pentru artă, pentru frumos și pentru tot ceea ce e bun în viață mi-a apropriat-o de suflet, în ciuda distanței mari care s-a pus plocon între noi.

Dar altu-i motivul pentru care te-am adus aici. Vreau să te anunț că Iulia s-a apucat de scris povești. Nemuritoare. A fost o mirare chiar și pentru ea când și-a dat seama că poate. Nu bănuia nimic. A aflat întâmplător, dintr-o ambiție care, în fapt, era o timidă curiozitate ieșită la suprafață din cotidianul anost al societății în care trăim.
Dar pentru a așterne pe lume nemurire, ca un adevărat culegător de folclor și magie, Iulia și-a făcut rost de o mașină de cusut și, cu înflăcărare, s-a pus pe scris povești. Dar nu oriunde, ci într-un atelier. Al Doamnei. Din zori și până-n seară, de la miezul nopții și până la amurg, de căscau stelele pe cer și ea nu mai termina. Folclorul, frumosul, bine, soarele, autenticitatea scăpărau din mâinile ei, de ziceai că lucrează la fierărie, nu la mașina de cusut. Exact cum îi șade bine unei moldovence iubitoare de pământul din care a ieșit.

Însă vorbele mele sunt de prisos. Mai bine te uiți aici mai jos, cu imaginația ta și cuvintele ei. Câteva dintre ele sunt model unicat, care stau în biblioteca virtuală în așteptare de cititori pasionați.

Sper să vrei să rămâi aproape de Iulia, căci mai are multe de scris. Eu sigur o să fiu prin preajma ei, pândind-o prin crăpăturile atelierului, să văd cum coase la mașină prințesele, regii, zmeii, pădurile, florile, zânele, natura, universul..

O bătrână de 6 anișori

- Da, și era musca aia mare cât capul meu! îmi povestește bătrâna cu un zâmbet lăbărțit pe toată fața.

- Am observat-o în timp ce mă uitam la serialul meu preferat. Nu știu cum mi-am aruncat ochii și numa’ ce-o văd cocoțată pe perete, ca o nesimțită. Era pe vremea când se îngâna ziua cu noaptea, abia vedeam televizorul deschis, darămite musca plimbându-se nestingherită prin cameră?! Și nici măcar n-am auzit-o bâzâind.
În sfârșit, nu mai conta. Faptul că se priponise de perete, iar eu pusesem ochii pe ea, era tot ce mă interesa. Râdeam în sinea mea ca o vrăjitoare. Cred că se auzea până la parter cum hăhăiam eu încântată că urma să-i decid soarta, mai ales că eu abia văd cu ochii ăștia. Și m-am ridicat de pe canapea cu așa o energie, de ziceai că abia ce-am împlinit 16 ani. Nu-mi permiteam să las gângania aia să-mi cace pereții, că-s bătrână și nu mai am putere să-i dau cu oloi.
Așa, și cum întindeam eu palma spre ea să-i frig una letală, mă gândeam: ”una dintr-o lovitură, dar, dacă o stâlcesc din prima, face cât șapte, vorba poveștii!”
”Doamna e cu coasa la ceafa ta, mătăluță!” rânjeam eu în timp ce mă pregăteam de lovitura finală. Și imediat apoi, într-o fracțiune de secundă, ca un prădător feroce ce mă simțeam, zbang îi trag una cu toată forța care pusese stăpânire pe mine. Ce-a urmat apoi a fost un urlet din ăla de scot lupii când au mațele găurite de foame. Ce crezi, draga mea? Nimerisem cu palma într-un cui! Musca mea era de fapt un cui în perete! Da’ proastă mai ești, fă babă, mi-am zis în timp ce mâna îmi zvâcnea a durere și arăta ca un fier încins. Parcă eram în desenele animate cu Tom și Jerry.

Și apoi bătrâna începe să râdă cu poftă, ca un copil care vede un măscărici făcând tumbe.

Împăratul Albastru şi Împăratul Galben

A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, din rude mari împărăteşti, o prea frumosă fată.
Hm, nu, că asta-i altă poveste.

Să reluăm. Au trăti odată doi împăraţi care stăpâneau ţinuturi întregi de pământ, deci se ocupau cu imobiliarele. Şi aceşti împăraţi erau iubiţi de supuşii lor, ovaţionaţi cu degetul din mijloc şi preamăriţi cu vorbe dezmierdătoare, printre dinţi, şi cu pumnii încleştaţi în admiraţie. Aveau şi de ce. Suveranii lor erau plini de generozitate şi afecţiune faţă de popor. Aceştia întotdeauna le ofereau supuşilor lor dreptul, ocazia şi plăcerea să-şi plătească taxele, să le aducă daruri sau să le ridice statui. Iar dacă aceştia refuzau, cu supunere, din oricare motive, împăraţii, în imensa lor mărinimie, insistau cu mult drag, bice şi fier încins, pentru ca oamenii să nu se jeneze şi să aibă curajul să contribuie la vistieria cetăţii. În plus, împăraţii încercau cu multă înverşunare să-şi înveţe cele două popoare să nu mai fie negativiste, să nu le mai audă spunând fraze de genul “NU avem cu ce plăti dările!” sau “NU avem cu ce ne hrăni copiii!”, ci să aibă o atitudine pozitivă asupra vieţii, să fie optimiste şi încrezătoare, să spună din inimă “DA, vom muri de/şi în sărăcie pentru dragul nostru împărat”.

Şi pentru că cei doi suverani trebuiau să poarte câte un nume, un singur nume de coroană, li s-au zis Albastru Împărat şi Galben Împărat.

Şi împăratul Galben, fiind un bărbat potent în tinereţea lui, a trimis pe lume trei fete cucuiete: fata cea mare (care, de slută ce era, a rămas nef..ericită, motiv pentru care, într-un moment de slăbiciune anorexică, s-a aruncat în faţa dragonului), fata mijlocie (care, prin prisma felului ei aventurier, a fugit de acasă cu lupul Scufiţei Roşii) şi, evident, mezina (tânără fiinţă gingaşă, frumoasă, cu implanturi de lână toarsă în sutien şi cea mai iubită de toţi, pe rând).

Împăratul Albastru n-a fost nici el mai prejos, trei băieţi a scos în lume: ăl’ mare şi cu cel mijlociu, când au aflat că cele două fete s-au cărat dracu’ din poveste, au luat decizia să-şi rezilieze contractul cu autorul poveştii (adica eu), pentru că şi ei mergeau pe principiul “time iz galbeni & arginţi”.
În concluzie, au rămas cei doi mezini să ducă mai departe povestea. Au urcat-o pe gheb şi au luat-o în direcţia “partea a doua”.

va urma..