Pentru cine bat clopotele

Cadavru, hoit, leș, mortăciune. O serie de sinonime pentru aceeași putreziciune.

E un cadavru viu, fără viermi sau putoare de nesuportat. Cel mult, miroase vara a transpirație, dar de obicei emană un parfum scump. Pe stradă pare un om normal, nu iese în evidență decât cu mașina scumpă și costumul fin. În realitate, pe sub piele, pute a stricat, deși carnea îi este sănătoasă din punct de vedere medical. Orice infimă tăietură sau zgârietură aruncă în aer un mucegai toxic, aproape letal, deși de cele mai multe ori nu trebuie decât să deschidă gura.

Desele plimbări la stomatolog nu reușesc să-i curețe petele de fecale imprimate adânc în gingii și smalțul dinților. La primul zâmbet, ai zice că e un mare iubitor de cafea, dar când începe să vorbească, înțelegi prea bine care e problema și cum arată o latrină.

Când pășește, lasă în urmă o dâră de smoală fierbinte, abia scoasă din tenebrele pământului. În mână ține mereu un trident, cum își poartă bătrânii toiegele vechi și noduroase, despre care ai crede că i l-a împrumutat Neptun, dar noi știm că din altă parte îl are. Mirosul puternic de sulf îl dă de gol.

Tălpile fine, întreținute la saloane scumpe, calcă cu plăcere cadavrele celor care i se așează în cale, un covor roșu sângeriu, așezat pe treptele societății.

Din colțul gurii i se scurge o dâră roșie, iar pe partea inferioară a buzelor se pot observa petele sângerii rămase în urma degustării din pahare pline, umplute de la gâtul celor înjunghiați de ignat. Moroi, stahie, strigoi, totul în el e stricat, funest, lugubru.

Blestemul care-i curge prin vene infectează totul în jur, împingând epidemia de tragism până la hotarele țării. Dacă are un nume nenorocirea? Da, are, e politicianul nostru. Știi tu care. Știi tu câți.

Țara asta, ca o mare groapă comună.

Țara Soarelui (care nu mai) Răsare

România, astăzi, fierbe. Aruncată într-un imens cazan și vârându-i-se cărbuni încinși sub el, țara asta clocotește. E o stare generală de furie, dezamăgire, consternare, ură și absurd. Partidul aflat la putere le-a luat românilor umila speranță la o viață mai demnă și le-a aruncat-o în focul de sub cazan. Adevărul e că niciun alt partid nu ne-a urcat pe culmile fericirii, dar măcar aveam o dulce iluzie. Însă cel de acum a tăiat o sfoară fragilă, de care eram toți agățați, lăsându-ne să cădem în hăul adânc și întunecat al blestemului neamului românesc. Căci, așa cum spunea Cioran, conceptul prin excelență românesc nu este dor, ci nenoroc. Adicătelea, să te eliberezi de sub jugul comunist pășind pe un pod de jertfiți, până pe malul celălalt, al speranței supreme, pentru ca în demers să cazi totuși în râul învolburat al tranziției democratice, luptându-te să nu te îneci, mai apoi reușind să ajungi la mal, iar în final să (re)vină acest partid dezumanizat, nefast, și să te arunce înapoi pe celălalt mal, de unde ai plecat, iată cum arată sentimentul agonizant și claustrofobic al Nenorocului.

Mă întrebam acum ceva timp de ce nu există un om care să-și dorească să schimbe fundamental țara asta. Unul aflat la putere care să înțeleagă că-și poate croi un destin care, prin exagerare, să-l aducă în pragul canonizării. Un politician nebun, iubitor de pământ sfânt românesc, un Dumnezeu care nu mai poate suporta atâtea nedreptăți. Și mi-am adus aminte râzând, cu tristețe, de vorba lui Woody Allen: ”Eu nu vreau să fiu nemuritor prin opera mea. Eu vreau să fiu nemuritor trăind veșnic”. Iată deci răspunsul.

Evident că întrebările mele retorice nu făceau decât să sublinieze și mai clar realitatea nedreaptă. Și o să continui să mă întreb mereu de ce Dumnezeu nu-și întoarce niciodată fața către noi, mai ales că, iată, suntem neam de creștini, în pământul căruia am aruncat sămânța unei credințe autentice, care și-a crescut rădăcinile în trupul acestui popor greu încercat.

Deși internetul și presa s-a umplut de articole serioase și pragmatice, referitoare la ceea ce se întâmplă acum cu Ordonanța de Urgență, efectele ei dar și gestul sfidător și abuziv al guvernanților, eu personal nu pot trata acest subiect frustrant decât în termeni filosofici, consumându-mă într-un ideal aflat în antiteză cu realitatea. Nu mă pricep la politică și nici la arta manipulării. Nu știu să combin piesele acestui puzzle imens și complicat al nenorociților însetați de putere și bani. Răul, în starea lui pură, îmi este străin, nu-l pricep. Astfel că din mine nu rămâne decât un simplu om, naiv, care luptă cum poate, și care, scriind aceste rânduri, înțelege cu multă descumpănire că lamentarea lui scriitoricească este inutilă.