Țara Soarelui (care nu mai) Răsare

România, astăzi, fierbe. Aruncată într-un imens cazan și vârându-i-se cărbuni încinși sub el, țara asta clocotește. E o stare generală de furie, dezamăgire, consternare, ură și absurd. Partidul aflat la putere le-a luat românilor umila speranță la o viață mai demnă și le-a aruncat-o în focul de sub cazan. Adevărul e că niciun alt partid nu ne-a urcat pe culmile fericirii, dar măcar aveam o dulce iluzie. Însă cel de acum a tăiat o sfoară fragilă, de care eram toți agățați, lăsându-ne să cădem în hăul adânc și întunecat al blestemului neamului românesc. Căci, așa cum spunea Cioran, conceptul prin excelență românesc nu este dor, ci nenoroc. Adicătelea, să te eliberezi de sub jugul comunist pășind pe un pod de jertfiți, până pe malul celălalt, al speranței supreme, pentru ca în demers să cazi totuși în râul învolburat al tranziției democratice, luptându-te să nu te îneci, mai apoi reușind să ajungi la mal, iar în final să (re)vină acest partid dezumanizat, nefast, și să te arunce înapoi pe celălalt mal, de unde ai plecat, iată cum arată sentimentul agonizant și claustrofobic al Nenorocului.

Mă întrebam acum ceva timp de ce nu există un om care să-și dorească să schimbe fundamental țara asta. Unul aflat la putere care să înțeleagă că-și poate croi un destin care, prin exagerare, să-l aducă în pragul canonizării. Un politician nebun, iubitor de pământ sfânt românesc, un Dumnezeu care nu mai poate suporta atâtea nedreptăți. Și mi-am adus aminte râzând, cu tristețe, de vorba lui Woody Allen: ”Eu nu vreau să fiu nemuritor prin opera mea. Eu vreau să fiu nemuritor trăind veșnic”. Iată deci răspunsul.

Evident că întrebările mele retorice nu făceau decât să sublinieze și mai clar realitatea nedreaptă. Și o să continui să mă întreb mereu de ce Dumnezeu nu-și întoarce niciodată fața către noi, mai ales că, iată, suntem neam de creștini, în pământul căruia am aruncat sămânța unei credințe autentice, care și-a crescut rădăcinile în trupul acestui popor greu încercat.

Deși internetul și presa s-a umplut de articole serioase și pragmatice, referitoare la ceea ce se întâmplă acum cu Ordonanța de Urgență, efectele ei dar și gestul sfidător și abuziv al guvernanților, eu personal nu pot trata acest subiect frustrant decât în termeni filosofici, consumându-mă într-un ideal aflat în antiteză cu realitatea. Nu mă pricep la politică și nici la arta manipulării. Nu știu să combin piesele acestui puzzle imens și complicat al nenorociților însetați de putere și bani. Răul, în starea lui pură, îmi este străin, nu-l pricep. Astfel că din mine nu rămâne decât un simplu om, naiv, care luptă cum poate, și care, scriind aceste rânduri, înțelege cu multă descumpănire că lamentarea lui scriitoricească este inutilă.

Creștini cărora le-a murit Dumnezeu

De câțiva ani încoace, de când am început să pun mai multe întrebări decât să ofer răspunsuri, am sesizat că pe tărâmul politicii românești există o gravă carență de idealuri. Atât cât mintea mea naivă reușește să recepteze informație și s-o treacă prin râșnița personală, observ că politicienii noștri se încadrează, fără nicio excepție, în același tipar al oamenilor care nu-și doresc decât putere și bani și care sunt complet lipsiți de orice formă de empatie și compasiune față de cetățenii săi.

Se împlinesc aproape 3 decenii de când România a dat voie copiilor săi să se așeze pe rând pe fotoliile de conducere și să demonstreze că sunt capabili să scoată țara din griul comunist și s-o coloreze cu roșul inimii în care a ars flacăra mistuitoare a nevoii de libertate și schimbare. Oamenii nu și-au dat viața la revoluție doar pentru libertatea fizică, economică, socială, turistică etcetera, ci pentru libertatea de-a trăi cu demnitate și fără groznicele umilințe la care este supus omul aflat sub lăcomia și lipsa de scrupule ale cârmuitorului său. Din punctul meu de vedere, revoluția din 89 trebuia să aducă românilor respect și demnitate, hrană și sens, nu alte umilințe care aruncă sufletul omului în haos și disperare, determinându-l să-și dorească mai degrabă închisoare și hrană decât libertate și foame, cum bine a observat, ca un fin psiholog, Dostoievski, în capitolul ”Marele Inchizitor” din romanul ”Frații Karamazov”.

Ce mă uimește pe mine profund și dureros la politica românească este faptul că, din atâția indivizi care s-au perindat prin președinții, guverne și parlamente, unul singur n-a fost în stare și nu și-a dorit să schimbe realmente ceva, să aibă, așa cum ziceam la începutul textului, niște idealuri vizavi de funcția pe care o avea sau urma să pună mâna. Și nu pot să nu mă întreb: chiar în halul ăsta de ruinare morală să fie această țară? Chiar niciun ins cu interese politice să nu-și fi dorit niciodată să facă diferența? Să scoată capul în mulțime? Să fie intrigat de ideea de-a fi altfel? Chiar nu a avut nimeni orgoliul și ambiția de-a se transforma într-un semizeu în ochii oamenilor disperați după schimbare? Adică să reușească să schimbe fundamental metehnele țării, să aducă o îmbunătățire vizibilă, oamenii să vadă clar, palpabil, cum noul lider are acest principiu personal și imuabil de-a fi cel mai bun dintre toți, cum propria-i vanitate îl împinge să facă îndeajuns de multe lucruri bune pentru a-l pune pe poziția de-a se uita de foarte de sus la predecesorii săi și de-a-i arătata cu degetul, umilindu-i prin fapte și prin adorația oamenilor, care i-ar ridica altar și i s-ar arunca la picioare. În fond, nu asta înseamnă putere și bani? Adică și mai multă putere și mai mulți bani? Nu la asta râvnește orice politician? De ce toți aceștia se chinuiesc cu minciuni, trădări și fapte mârșave, pentru ca apoi să se epuizeze în campanii pentru a-și păstra funcțiile? Nu e mult mai simplu să ofere oamenilor ceea ce-și doresc, pentru ca apoi să fie divinizat? Nu e mult mai înțelept și mai eficient să te transformi într-o religie, într-o Mesia, decât să te chinui cu minciuni care n-au rată mare de succes? Nu te vor urma oamenii oriunde, oferindu-ți putere și bani și tot ce-ți dorești, și asta doar făcând efectiv ceva și pentru ei?

Am atâtea întrebări retorice în minte încât nici cu imaginația nu le pot cuprinde. Ce-i drept, m-am gândit și la sistem, la celulele canceroase din societate care nu dau voie trupului nației să se însănătoșească, m-am gândit la multe, dar tot nu pot să nu mă întreb cum de nu există măcar un singur om, unul singur, pătruns deja în sistem, care să nu-și dorească să facă diferența?!
Mai mult decât un ideal utopic, această atitudine n-are decât să pornească din ce simțământ vrea ea, sau tot din lăcomie și aviditate, atâta doar că aceasta ar trebui să ia forma schimbării în bine și a faptelor demne de-al ridica pe idealist pe soclul națiunii, clădit de toți românii, cu drag și fascinație pentru acest om-guru care și-a pus mâna caldă pe fruntea lor.

Bud Spencer din Carpați

Mult tărăboi cu Cristian Popescu Bud Spencer Piedone ăsta, căruia îi clănțăne dinții să apuce iar, dintr-o mușcătură zdravănă, fotoliul de primar al sector 4. Asta după ce, în noiembrie anul trecut, țara îl trăgea de picioare să-l azvârle afară din primărie, iar el se ținea cu dantura încleștată de mânerul scaunului pe care-l tăbăcise de la atâta folosință în scop personal.
Acum, că judecătorii i-au interzis să candideze, traducându-i prin această decizie un binemeritat ”băi, Popescule, întrucât moralitatea ta s-a stricat, ne revine nouă sarcina să-ți tragem un șut în cur și să te trimitem acasă, în cămașă de forță și cu cheia franceză la gât, iar pe hotărârea judecătorească să-ți punem diagnosticul de ticăloșie patologică”, Piedone a intrat furibund pe facebook amenințând că doar mort îl poate opri cineva din a pune mâna pe ciolanul cu carne. Practic, el a scris o poliloghie de genul bla bla bla, pentru ca la finalul materiei fecale să încheie cu următoarea frază, care denotă nu neapărat mârșăvie și josnicie, ci poate chiar și o serioasă problemă de ordin psihologic, dacă nu chiar psihiatric: ”Aveți încredere, merg până la capăt!”

Așadar, în timp ce o majoritate copleșitoare din cetățenii acestei țări urlă la el, încercând să-l izgonească departe, cât mai departe, în inima pădurii, într-o grotă undeva, de unde să nu mai iasă niciodată la lumina soarelui, PP (Popescu Piedone) se uită după rândunele, mai ales acum că a venit primăvara.

În ceea ce privește sentimentalul și emoționantul ” Ei bine, nu au decât două opțiuni, să mă omoare sau să mă lase să trăiesc în pace să mă supun judecății de apoi dvs..”, mă gândesc că doamna cumătră Moartea ne oferă spre analiză ceea ce eu l-aș putea numi spiritul Piedone, concept care are multe rădăcini în cotidianul nostru autohton. Acest spirit se găsește în tot neamul, nu doar în sectorul 4, și îl prezint eu în câteva cazuri:

* Cazul ”Viorele, au, piciorul!”, în care o babă a fost violată de un vecin care, văzând-o pe bătrână cum țipă, i-a zis: ”A, nu vrei, n-ai poftă? Lasă că-ți fac eu poftă! ”. Deși pofticiosul n-a fost intervievat pentru un drept la replică, cu siguranță ar fi răspuns că ea sigur și-a dorit foarte mult partida de sex, dar i-a fost rușine să recunoască, să nu pară ”din aia”.

* În cazul acelor bărbați care au trecut de a doua, a treia, a patra și a cincea tinerețe și care se află în faza de negare a cifrei din buletin. Sunt acele persoane care se îmbracă cu blugii luați de la turci prin anii 90, când erau bișnițari, cu tricouri mulate, de preferință ”de puta madre”, la care asortează ochelarii de soare – stil mafiot – și fețe boțite de la prea multă prună de cazan. Sunt acei bărbați care mai au doar ideea unei erecții atunci când o tipă mișto trece pe lângă ei și care își spun în gând, după ce întâlnesc privirea scârbită a fetei, că: ”Asta mă vrea! Mult!”

* În cazul foștilor: politicieni, directori, funcționari, vedete, soți, amanți etc, care nu înțeleg și nu mai au discernământul să priceapă că s-au ramolit, s-au stricat, că vremea lor a trecut, că locul lor e ocupat, că rolul lor s-a încheiat, că e cazul să coboare de pe scenă și să lase aplauzele sau fluierăturile altor personaje, că papa, la reverede, gudbai.

Spiritul Piedone e antimioritic pentru că, în loc să-și accepte destinul ”Şi de-a fi să mor/ În câmp de mohor,/ Să spui lui vrâncean/ Şi lui ungurean/ Ca să mă îngroape/ Aici pe-aproape”, el e trufaș și nesăbuit: ”Da’ ce, eu îs mai prost?”