Pericolul care se ascunde în cărți

De curând, am dat jos un serial rusesc , cu acțiunea plasată în secolul 19, motivată fiind de serialele BBC pe care le-am urmărit cu mare încântare. Speram ca decorurile, costumele și prestația actorilor să fie măcar la fel de interesante precum filmele britanice. Dar s-a dovedit a fi un film atât de prost încât, până și vecinul meu de 70 de ani, otevist convins, și-ar simți lezată inteligența primitivă dacă ar urmări așa ceva.

Spre dezamăgirea demnității mele însă, în loc să-l închid, să-l fac mototol și apoi să-l arunc în foc, eu am continuat să văd episod după episod, fascinată fiind de limba nativă, care-mi suna în urechi precum o sanie trasă pe asfaltul uscat, și de înfațișarea actorilor. În toate scenele și în toate cadrele, apărea câte un Lev Mîșkin, o Nastasia Filippovna, un Rogojin, un Feodor Karamazov, un Smerdeakov, un Aleoșa, o Katerina Ivanovna, o Grușenka, un Raskolnicov, un Svidrigailov, un Alexei Ivanovici, o Polia Alexandrovna etc. Am făcut mari eforturi să mă conving de faptul că în fața mea se desfășura o scursură de film, însă personajele mai sus menționate îmbrăcau toată anatomia actorilor, astfel că mi-a fost imposibil să mă împotrivesc.

Și uite-așa am ajuns la o concluzie șocantă: Dostoievski mi-a spălat creierul.

Pericolul de-a bea apă

Până la bucătărie nu fac decât doi pași plus golul dintre ei! îmi șoptesc în gând ușurată. E 2 noaptea și liniștea se plimbă desculță prin casă. Locatarii par a înota într-un somn adânc.

Îndrăznesc. N-am mare lucru de făcut: doi pași, o ușă, alți doi pași, altă ușă, frigider și cale întoarsă. E mai simplu decât cuvîntul în sine.

E 2 noaptea și setea se dă pe gâtul meu ca pe topogan. O sticlă de apă rece și bună mă așteaptă în frigder, gata să-mi îmblânzească organismul de arșiță.

Întâi a fost ușa de la dormitor: o scârțâitură lungă și gravă i-a posedat încheieturile (toată ziua am legănat-o fără să scoată o silabă!). Apoi a fost scaunul de pe hol. Știam unde-i locul în care-și odihnește scheletul de lemn, dar, în întunericul murdar, nu i-am zărit tibia. O durere ascuțită a pus stăpânire pe laba piciorului meu, s-a ridicat și a icnit printre dinții încleștați în abținere.

Și apoi au urmat pe rând: taburetul de lângă ușa bucătăriei, pe partea cealaltă, paharul pe gresie direct de pe masă, împrăștierea lui în toate direcțiile, căutarea Graalului prin casă (mătură și făraș), scârțâituri lungi și grave pe la toate încheieturile ușilor (Graalul era bine asuns, cum altfel??), becuri aprinse (pe lângă căutare, nu puteam risca și întâlnirea cu alte tibii), foială, găsirea Graalului, folosirea lui în îndepărtarea pericolelor tăioase, ascunderea la loc, stingerea becurilor, ultimele scârtâituri ale ușilor în drum spre dormitor, furișarea în pat și…
- Apa!!

Apa rămăsese neîntâlnită în frigider.

Divinitatea se ținea de burtă, cu gura întinsă până după urechi.