”Fericire dublă – un zgârcit își numără banii în oglindă”

Sunt un om care trăiește modest, uneori cu prea puțin, în funcție de context și necesități, fără a avea deziluzii mari în această privință. Am bucurii simple, mai mult spirituale, care-și găsesc graiul în natură, artă, muzică, ființe ale pământului și ale văzduhului. Și prea puținul meu încerc pe cât posibil să-l transform în prea multul altora, căci zgârcenia nu-mi zace în oase și nici în vreo aortă a inimii.

Ăsta-i și motivul pentru care, atunci când ea a venit la mine să-mi ceară niște bani cu împrumut, n-am ezitat nicio clipă, ușurându-i sufletul de povara urgenței. Apoi, peste alte câteva zile, s-a arătat iarăși la poarta mea, întrebându-mă de sănătate, degustând o citronadă și lipindu-și privirea de biblioteca mea, un colț sacru al casei mele, care-mi transformă încăperea în templu al culturii și înțelepciunii.
Și după ce s-a plimbat printre pagini și volume, dizolvându-și chipul în tot felul de expresii, s-a întors către mine și mi-a zis că dorește neapărat să citească respectiva carte, întrucât a dat peste un pasaj care i-a trezit în mod surprinzător interesul.
Dar cum niciun credincios nu-și lasă Dumnezeul pe mâinile unui păcătos, m-am trezit întrebând-o:
- Auzi, nu vrei mai bine să te împrumut cu niște bani?

Moș Crăciun s-a ascuns în pian

Eu nu-mi pot imagina eternitatea fără muzică. Dacă ea s-ar găsi doar în iad, aș face o cerere să merg direct acolo, fără să trebuiască să pierd timpul păcătuind. Bine, rău, în viața de acum sau în cea de apoi, muzică să fie!
Nu există viciu mai frumos și drog mai puternic, cum nu există trăire mai intensă și fantezii mai pline de culoare fără această armonie a vibrațiilor. Vorba lui Katie Melua, în melodia ”Spiders web”: ”clapele pianului sunt albe și negre, dar ele se aud în mii de culori”.
Avem nevoie de muzică, acum, de Crăciun, mâine, de întâi 2015, poimâine, de viitor.

Dar să ne jucăm puțin cu proverbele:

**Dacă cine are carte, are parte, atunci, cine are muzică, are sufletul mai ușor.

**O melodie face cât o mie de sentimente.

**Când muzica nu-i acasă, plictiseala joacă pe masă.

Hai, că nu vreau să vă plictisesc cu atâtea aberații. Mai bine ascultați melodia de mai jos. E cadoul meu sub bradul vostru.

Despre fericire și tot neamul ei

Sunt două feluri de stări sufletești pe lumea asta:

1. Când pur și simplu te simți bine, ești sănătos, te bucuri de viață, arăți bine, ai prieteni care te apreciază (nu ai dușmani!), roata vieții se învârtește în mod armonios, iar tu ești un individ fix așa cum Dumnezeu a gândit omul pe acest pământ.

2. Apoi e starea cealaltă, în antiteză, care te face nefericit și te umple de boli: când trebuie să mănânci sănătos, să mergi la sală, să te aranjezi când ieși din casă și când trebuie să arați celorlalți că citești multe cărți și că asculți muzică bună.

Scrisori către prieteni

Dragă Bucureștiule, la mulți ani, dar poate nu chiar atât de mulți, deoarece ești cam senil. Umbli pe cap cu joben, la gât te strânge cu mândrie un papion, în mână balansezi un baston lăcuit, iar în picioare porți blugi și adidași cumpărați din mall.

Dragă cititorule, cartea se dezbracă pe furiș, la adăpost de privirile hulpave ale oamenilor sărăciți cu duhul. Pe stradă, în metrou sau pe rețelele de socializare, cartea crăcănată la cuvintele goale este pornografie. Iubiți-vă în intimitate!

Dragă vodcă, ești curată ca o lacrimă care alunecă pe obraz, pe marginea paharului și care în cele din urmă își dă drumul în hăul crăpăturilor din podea. Ești ca o biblie scrisă de Arlechino.

Dragă motanule, somnul tău profund de dimineață, netulburat, fără griji și fără gheara conștiinței care strânge gâtul cu unghii de oțel, aproape că mă determină să urc la poarta raiului cu o pancartă, pe care să stea scris: ”Jos comunismul!”

Dragă mamă, cuvânt sfânt ce ești, sunt semnul tău de punctuație, ești imperativul inimii mele!

Dragă omule modern, bălegarul miroase mai frumos decât asfaltul.

Dragă muzică, mi-e dor să-mi îndoi carnea pe sârmele tale.

Dragă stiloule, te-ai uscat.

Dragă melancolie, poemele engleze sunt muguri care cresc pe limbă și înfloresc la gură, acoperind buzele cu parfum și culori, umbrind liniștea cu o muzică care se scurge în inimă ca uleiul de nucă de cocos.

Dragă omenire, pe sub tenul tău fardat, mișună viermi subnutriți, cu mâinile murdare.

Leoaică tânără, Reveica

Imediat ce am dat drumul acestei rapsodii:

S-au călcat organele în picioare în fuga lor către o ieșire. ”Deschideți ușa și lăsați-ne să zburăm către văzduh!” a țipat inima furibundă, izbind cu pumnii în piept.
Prin piele au început să se întindă palmele plămânilor, ca niște monștri din filmele SF care freamătă ascunși în țesuturile calde. ”Fie-vă milă și eliberați-ne în cer, în univers, cât mai sus și mai dincolo, căci sufletele noastre zvâcnesc în acest Eden liric!” au țipat aceștia.
Sufletul a fost cel mai afectat. A început să capete proporții hiperbolice, înghesuind organele în plasa epidermei și tăindu-le respirația, spre disperarea inimii care bătea tot mai tare în porțile pieptului. Trupul meu era o temniță în care se zbăteau înfiorate toate măruntaiele ființei mele. Rapsodia le scotea din minți. Un simțământ turbat creștea în mine, amenințând cu o apocalipsă în care m-aș fi aruncat de bună voie. Frenezie, delir, halucinații, nebunie!
”Deschideți ușa și lăsați-ne! Lăsați-ne să murim și să ne naștem, apoi să murim și iar să ne naștem, căci această armonie ne sfâșie, ne arde! urlau astfel toate viscerele în mine.