Pentru cine bat clopotele

Cadavru, hoit, leș, mortăciune. O serie de sinonime pentru aceeași putreziciune.

E un cadavru viu, fără viermi sau putoare de nesuportat. Cel mult, miroase vara a transpirație, dar de obicei emană un parfum scump. Pe stradă pare un om normal, nu iese în evidență decât cu mașina scumpă și costumul fin. În realitate, pe sub piele, pute a stricat, deși carnea îi este sănătoasă din punct de vedere medical. Orice infimă tăietură sau zgârietură aruncă în aer un mucegai toxic, aproape letal, deși de cele mai multe ori nu trebuie decât să deschidă gura.

Desele plimbări la stomatolog nu reușesc să-i curețe petele de fecale imprimate adânc în gingii și smalțul dinților. La primul zâmbet, ai zice că e un mare iubitor de cafea, dar când începe să vorbească, înțelegi prea bine care e problema și cum arată o latrină.

Când pășește, lasă în urmă o dâră de smoală fierbinte, abia scoasă din tenebrele pământului. În mână ține mereu un trident, cum își poartă bătrânii toiegele vechi și noduroase, despre care ai crede că i l-a împrumutat Neptun, dar noi știm că din altă parte îl are. Mirosul puternic de sulf îl dă de gol.

Tălpile fine, întreținute la saloane scumpe, calcă cu plăcere cadavrele celor care i se așează în cale, un covor roșu sângeriu, așezat pe treptele societății.

Din colțul gurii i se scurge o dâră roșie, iar pe partea inferioară a buzelor se pot observa petele sângerii rămase în urma degustării din pahare pline, umplute de la gâtul celor înjunghiați de ignat. Moroi, stahie, strigoi, totul în el e stricat, funest, lugubru.

Blestemul care-i curge prin vene infectează totul în jur, împingând epidemia de tragism până la hotarele țării. Dacă are un nume nenorocirea? Da, are, e politicianul nostru. Știi tu care. Știi tu câți.

Țara asta, ca o mare groapă comună.

Habemus popă

Preotul are pile la Dumnezeu. De când au aflat asta, oamenii au început să-i îndese bani în sutană, pentru a le pune și lor o vorbă bună.

Un popă este acel intermediar care se milogește de Atotputernic pentru a termina odată cu bosumflarea și pentru a se împăca mai repede cu fiii lui. Pentru treaba asta, el apelează întotdeauna la latura sensibilă a lui Dumnezeu, lingușindu-l până când acesta îi închide telefonul în nas : ”Iartă-i și tu, Doamne, că tare esti bun și milostiv și mare este slava Ta! Și toate care sunt pre acest pământ..”
Beep, beep, beep, beep..

Dar popa nu cedează. Îl dai afară pe poarta Raiul și el intră printr-o gaură a gardului. Un popă este întotdeauna devotat necondiționat meseriei sale bine plătite. Chiar și când omul moare, popa își suflecă mânecile, face gargară cu agheasmă și începe să-L măgulească pe Dumnezeu cu solemnitate.

Înmormântările sunt astfel pline de elogii și adulări menite să facă pierdute dosarele morților. Se cheltuiesc bani mulți cu această ocazie: colive, lumânari, sicrie, cruci, taxe de protecție spirituală colectate chiar de popă.
Însă banii aceștia ar putea fi cheltuiți mult mai eficient dacă, în loc de toate cele enumerate mai sus, s-ar plăti avocați care să le susțină cauza la Judecata de Apoi.

Dar probabil că popa are un cuvânt greu de spus în fața lui Dumnezeu, din moment ce nimeni nu s-a întors încă din morți ca să se plângă de o eventuală escrocherie.

Preotul cel nou

Era aproape ora amiezii când noul preot al satului bătea zgomotos cu încheietura mâinii în poarta bătrânului. Acesta din urmă, uşor nedumerit, îi deschise în grabă. Preotul îi dădu bineţe, îl asigură că nu e nevoie să facă ochii cât cepele şi-l rugă să-l ajute la o înmormântare care urma să aibă loc peste o oră. Bătrânul fu de accord fără să-l întrebe ce avea de făcut, deşi nu înţelegea cu ce anume-i putea fi de folos unui om al Domnului atâta timp cât el deja îşi pregătise haine subţiri pentru vremea călduroasă care-l aştepta în iad. Preotul îi mulţumi, îi preciză locaţia şi plecă în grabă rugându-l să nu întârzie.

La ora stabilită, bătrânul aprindea o lumânare la capul defunctului. Acesta, cam vânăt la faţă, îi agita starea bătrânului. Problema morţii îi vizita gândurile de ceva vreme, neliniştindu-l peste măsura. Iar acum se afla în faţa unui leş care părea că-i rânjeşte drăcos, iar preotul se încăpăţâna să apară.
Şi s-a încăpăţânat vreo juma’ de oră, timp în care bătrânul a stat în picioare nemişcat, sub privirile curioase ale babelor care nu înţelegeau ce caută el acolo.

Când preotul păşi pragul casei, se iscă brusc o ploaie de cruci făcute de neamurile prezente la tristul eveniment. Venise singur, fără dascăl. Bătrânul nu se sinchisise cu crucile, era prea preocupat să bată insesizabil, dar nervos, din picior.

Preotul scoase o carte groasă, întinzându-i-o bătrânului:
- Vezi acolo la pagina 65. În cam 2 minute poţi începe, după ce dau eu tonul!
- Pot începe să .. ce? replică nedumerit bătrânul.
- Poţi începe să cânţi, să mă ajuţi cu slujba asta de înmormântare. Sau ai uitat deja ce trebuie să faci de când ai ieşit la pensie? răspunse preotul.
- Păi părinte, continuă mirat bătrânul, dar eu n-am făcut niciodată treaba asta!
- Păi n-ai fost dascăl de meserie? Mie aşa mi s-a spus! reacţionă preotul cu ochii mari cât pepenii!
- Am fost dascăl, părinte, da. Am fost dascăl la clasele I-IV.