Timpul care ne înghite pe toți și ne scoate pe dincolo

Un om cunoscut a murit și toată cetatea deplânge acum neființa sa. A început să fulguiască mărunt, iar oamenii s-au aciuat la câteva butoaie din gura cărora ies limbi timide de flăcări. Undeva, lângă o poartă ruginită, doi bărbați și o femeie, zgribuliți, discută aprins, să mențină focul viu.
- A fost cel mai fascinant om de presă care nu m-a interesat niciodată, îndrăznește femeia, slabă, cu chipul palid, ștergându-și o lacrimă rece din colțul ochiului.
- Da, un om extraordinar, pe care nu l-am ascultat niciodată, intervine un roșcovan din tânăra generație, care-și freacă mâinile înghețate. Mereu l-am stimat. Moșule, ai o țigară?

Moșul se încălzește la o sticlă cu rachiu.

- N-am, nepoate, ultima am tras-o azi dimineață, de necaz că neamul ăsta a pierdut un om care chiar spunea lucrurilor pe nume! Și lucrurile vorbeau cu el, de milă, căci oamenii nu-l prea băgau în seamă. Așa-i când ești deosebit și ai un vocabular încărcat, vorbești singur.

Liniște și flăcări pocnind scântei în noapte.

- Doamne, și când mă gândesc câtă deșteptăciune avea în capul ăla, cât de mult iubea să se exprime liber, să nu-i fie rușine de nimeni și nimic, să taie în carne vie, cum ar spune măcelarul de peste drum, suspină iar femeia.
- Mai bine nu te mai gândi, îi răspunde moșul. Mai bine să ne pară rău c-a mierlit-o, așa e frumos! O zi, maximum două, apoi ne putem întoarce la ale noastre, la boieri și la ghilotinele lor. Ați auzit că cică vor să ne schimbe călăii? Să-i aducă pe ăi mai răi, mai însetați de sânge, să ne decimeze, că prea ne-am înmulțit ca iepurii.
- Bine, să lăsăm asta pe mâine, interveni roșcovanul. Acum vreau să-l regret pe omul ăsta. Moșule, nu băga în foc tăblia aia de lemn, vreau să scrijelesc ceva pe ea și s-o înfig aici, să citească toată lumea.
- Ce vrei să scrii? întrebă nedumerit moșul.
- Că a trăit un mare om, deosebit, minunat, extraordinar, care a fost de toate la viața lui: a fost luat în râs, a fost singur, a fost ignorat, iar la urmă a fost uitat.

Dacă inima ar avea urechi, animalele ar începe să vorbească

Idealismul, ca principiu de viață aplicat în toate domeniile, ascunde în el un germene bizar, un paradox de speranță și eșec în același timp, un lucru posibil care nu se poate manifesta niciodată din cauză că împlinirea lui se află la capătul infinitului. Adică el există, ne așteaptă, doar că se află în acel loc frustrant, ca un morcov legat de căruță și atârnat în fața măgarului, care se deplasează odată cu el și la care animalul nu poate ajunge din motive evidente. Don Quijote pe roți.

Zilele acestea, un matador celebru este ucis în arenă de un taur neucis. Animalul, în plină agonie, sleit de puteri și cu câteva sulițe înfipte în el, prinde o secundă din vulnerabilitatea matadorului, îi străpunge trupul cu vârfurile ascuțite ale coarnelor și îl omoară. Dintr-o bătălie inegală de la bun început, taurul iese invingător în arenă, dar numai pentru scurt timp, pentru că soarta lui e deja pecetluită. Imediat după, și femela care i-a dat naștere este măcelărită, din simplul motiv că e mă-sa taurului ucigaș.
Inițial, când vezi imaginea cu toreadorul zăcând lat în arenă, te ia mila, pentru ca apoi, după ce analizezi situația și înțelegi cu câtă placere a ucis și el atâția tauri, simți că pe undeva s-a făcut dreptate. Și te întorci cu gândul la începutul acestui text, când în tine crește puternicul și frustrantul sentiment al neputinței, al faptului că nu poți să instaurezi dreptatea în lume, așa cum îți cere inima însetată de justiție. Și deși îți consumi furia în comentarii și păreri cu care toată lumea ar fi de acord, adevărul e că te trezești epuizat la gândul că, oricâte vieți ai salva, gestul este unul insignifiant comparativ cu atâtea suferințe și nedreptăți care au loc în lumea largă. Căci niciun om cu inima plină de compasiune nu poate avea vreodată liniște știind că a ajutat, dar mai e destul, și că a salvat, dar, ohoo, cât ar mai fi!
Este neputință, frustrare, absurd și angoase care ies din tine ca aburii din pâinea caldă, pentru că vrei să schimbi atâtea și atâtea pe acest pământ și nu poți! Iar niciodată nu te poți încălzi că ai salvat o viață. Niciodată nu e de ajuns.

Admir oamenii care luptă pentru orice cauză bună. Le admir optimismul și energia, aparent inepuizabilă. Trebuie că au un caracter zidit în oțel, de rămân în picioare și continuă lupta indiferent de câte piedici emoționale li se ivesc în cale. Ei sunt aceia care abia așteaptă să ajungă la capătul infinitului și să prindă idealismul de coadă, pentru ca apoi cu el în mână, ca o torță, să strige că au reușit să învingă ceea ce nu poate fi doborât. Și bine ar fi de le-ar reuși, dar e prea mult rău și prea puțin bine în universul nostru. Până să salvăm un taur și o pisică, alte zeci de mii de animale mor sfârtecate, ucise în mod barbar, din simpla plăcere a oamenilor părăsiți de conștiință și Dumnezeu.
În definitiv, cu cât rău te poți lupta? Câți suntem cu adevărat cei care ne putem strânge într-o ceată, gata de luptă cu toate nedreptățile lumii, astfel încât să lăsăm pământul acesta mai sfânt decât l-am găsit?

Of! Suntem bieți muritori naivi, care încă n-au priceput că Omul e o specie stricată, un rebut al Marelui Creator, o specie care luptă pentru idei intangibile într-o lume a stomacului și a foamei.


Printscreenul este din filmul ”The Sunset Limited” (2011), în regia lui Tommy Lee Jones, o adaptare excepțională după o piesă de Cormac McCarthy.

Bud Spencer din Carpați

Mult tărăboi cu Cristian Popescu Bud Spencer Piedone ăsta, căruia îi clănțăne dinții să apuce iar, dintr-o mușcătură zdravănă, fotoliul de primar al sector 4. Asta după ce, în noiembrie anul trecut, țara îl trăgea de picioare să-l azvârle afară din primărie, iar el se ținea cu dantura încleștată de mânerul scaunului pe care-l tăbăcise de la atâta folosință în scop personal.
Acum, că judecătorii i-au interzis să candideze, traducându-i prin această decizie un binemeritat ”băi, Popescule, întrucât moralitatea ta s-a stricat, ne revine nouă sarcina să-ți tragem un șut în cur și să te trimitem acasă, în cămașă de forță și cu cheia franceză la gât, iar pe hotărârea judecătorească să-ți punem diagnosticul de ticăloșie patologică”, Piedone a intrat furibund pe facebook amenințând că doar mort îl poate opri cineva din a pune mâna pe ciolanul cu carne. Practic, el a scris o poliloghie de genul bla bla bla, pentru ca la finalul materiei fecale să încheie cu următoarea frază, care denotă nu neapărat mârșăvie și josnicie, ci poate chiar și o serioasă problemă de ordin psihologic, dacă nu chiar psihiatric: ”Aveți încredere, merg până la capăt!”

Așadar, în timp ce o majoritate copleșitoare din cetățenii acestei țări urlă la el, încercând să-l izgonească departe, cât mai departe, în inima pădurii, într-o grotă undeva, de unde să nu mai iasă niciodată la lumina soarelui, PP (Popescu Piedone) se uită după rândunele, mai ales acum că a venit primăvara.

În ceea ce privește sentimentalul și emoționantul ” Ei bine, nu au decât două opțiuni, să mă omoare sau să mă lase să trăiesc în pace să mă supun judecății de apoi dvs..”, mă gândesc că doamna cumătră Moartea ne oferă spre analiză ceea ce eu l-aș putea numi spiritul Piedone, concept care are multe rădăcini în cotidianul nostru autohton. Acest spirit se găsește în tot neamul, nu doar în sectorul 4, și îl prezint eu în câteva cazuri:

* Cazul ”Viorele, au, piciorul!”, în care o babă a fost violată de un vecin care, văzând-o pe bătrână cum țipă, i-a zis: ”A, nu vrei, n-ai poftă? Lasă că-ți fac eu poftă! ”. Deși pofticiosul n-a fost intervievat pentru un drept la replică, cu siguranță ar fi răspuns că ea sigur și-a dorit foarte mult partida de sex, dar i-a fost rușine să recunoască, să nu pară ”din aia”.

* În cazul acelor bărbați care au trecut de a doua, a treia, a patra și a cincea tinerețe și care se află în faza de negare a cifrei din buletin. Sunt acele persoane care se îmbracă cu blugii luați de la turci prin anii 90, când erau bișnițari, cu tricouri mulate, de preferință ”de puta madre”, la care asortează ochelarii de soare – stil mafiot – și fețe boțite de la prea multă prună de cazan. Sunt acei bărbați care mai au doar ideea unei erecții atunci când o tipă mișto trece pe lângă ei și care își spun în gând, după ce întâlnesc privirea scârbită a fetei, că: ”Asta mă vrea! Mult!”

* În cazul foștilor: politicieni, directori, funcționari, vedete, soți, amanți etc, care nu înțeleg și nu mai au discernământul să priceapă că s-au ramolit, s-au stricat, că vremea lor a trecut, că locul lor e ocupat, că rolul lor s-a încheiat, că e cazul să coboare de pe scenă și să lase aplauzele sau fluierăturile altor personaje, că papa, la reverede, gudbai.

Spiritul Piedone e antimioritic pentru că, în loc să-și accepte destinul ”Şi de-a fi să mor/ În câmp de mohor,/ Să spui lui vrâncean/ Şi lui ungurean/ Ca să mă îngroape/ Aici pe-aproape”, el e trufaș și nesăbuit: ”Da’ ce, eu îs mai prost?”

Sfinții locuiesc în case de lut

Am visat-o azi-noapte. Ne țineam de mână și ne plimbam pe strada natală.
- Ia zi, mamaie, cum e acolo? Ți-e bine? am îndrăznit s-o întreb cu sfială, cât să nu dispară, cât să nu mă trezesc. Mi-a zis că e bine, dar că e rece și pustiu. Un deșert primitor, acceptabil, unde nu e neapărat scrâșnirea dinților sau pucioasă. Măcar îi era bine. Când m-am trezit, m-am gândit dacă nu cumva mi-e pustiu mie în suflet fără ea și mă mint că-i este bine. Poate că nicio despărțire nu e suportabilă de nicio parte.

Printre banalitățile zilnice, îmi vine ea în minte, tăcută, cu coatele sprijinite pe masă, ascultându-ne tinerețile. Uneori, mai intervenea în discuție cu câte un ”aveți grijă, mamă!”, cu îngrijorare, fără vreo izbândă însă în înflăcărarea noastră, căci noi, tinerii, știm întotdeauna mai bine decât bătrânii.

Apoi mai sunt și istorisirile ei despre copilărie, despre al doilea război mondial sau despre datini pierdute pe ulița timpului sau uitate în podurile caselor dărâmate, în locul cărora s-au înălțat vile respingătoare, slute, pustii de identitate și căldură.

Mă văd în copilărie, la gura sobei, bând ceai de izmă și mâncând pâine prăjită pe plită, cu unt și gem, în timp ce ea spală niște rufe într-o balie îngălbenită de uz și vreme. Pe geam, zgârie iarna cu unghiile crengilor înghețate, făcându-mi semne să ies la tăvăleală. Dar eu stau lângă ea, rugând-o ca, după mic dejun, să mă suflec până la coate și s-o ajut măcar cu niște batiste, într-un colț al baliei. În odaie miroase a săpun de casă și lemne arzânde. Pe perete, ticăie un pendul, la capătul căruia se scurge timpul precum picăturile de ploaie din vârful frunzelor.

Mă reîntorc. Dispariția ei e prilej de angoase și neputințe. Nu-mi ajung amintirile, ce dracu să fac cu ele? Să mă uit ca pe niște poze vechi, amenințate mereu de îngălbenire în sertarul de sus, la care ajung greu? Vreau palpabilul, concretul, fizicul! Cu greu aș mai putea găsi un om atât de blând, de iubitor și de milostiv ca ea. O inimă mare și strălucitoare lăsată moștenire pentru cei care ascultă în timp ce aud. Cum zicea Diogene, care umbla cu un far în plină zi și striga: ”caut un om!”.

Of, bunică dragă, caut o înțeleciune ca a ta, din care sa-mi împletesc aripi și să zbor deasupra mizeriei umane! Ai fost o femeie simplă, care a locuit într-o casă modestă, într-un sat mic, într-o țară necunoscută, într-o lume largă, dar ai înmiresmat pământul cu ființa ta. Mă uit la fiecare bătrână pe care o întâlnesc în cale și mi-e ciudă până la venin, până la buză tremurândă, că niciuna dintre ele nu ești tu.

Întru amintirea ta, o să fiu un om minunat, o să-mi întind brațele către desăvârșire, o să fiu o pasăre măiastră de Brâncuși, căci nu există lucru mai minunat pe lumea asta ca un om care a intrat în viață păcătos și a ieșit sfânt. Să fii binecuvântată acolo unde universul ți-a sădit grădina și te-a pus pe tine cea mai parfumată dintre flori!

Diplomă în trei straturi

Se spune că omul cât trăiește învață. În fiecare clipă, în fiecare oră, zi, lună, an, deceniu, omul nostru (proverbul n-a precizat cine e omul respectiv, unde locuiește sau câți ani are) se apleacă pe drum după învățăminte, le culege și le bagă în traistă. Și o duce așa mult și bine până pe la vreo 70-80 de ani când, cu desaga doldora de lecții, se pregătește să-și dea examenul vieții, pentru ca mai apoi să profeseze în domeniul pentru care a studiat asiduu aproape un veac. Și de nicăieri, ca o ploaie de vară, apare Moartea mirosind a fân proaspăt cosit. Îl ia de braț și dă să plece cu el, moment în care omul nostru se trage înapoi, vădit contrariat.

- Haide, că n-avem timp de pierdut! Dezbrăcarea și în cer cu tine!
- Păi bine, bre, Moarteo, acuma când mi-am dat și eu examenul pentru că, uite, am învățat o viață întreagă, tu apari așa nepoftită, mirosind a iarbă, și cu intenții din astea fataliste? Eu ce fac acum cu diploma asta? Pentru ce am muncit atâta?

Și Moartea îl apucă de data asta mai bine de braț și îl trage după ea, mormăind obosită:
- O iei cu tine sus, că în Grădina Raiului avem și wc-uri.