A fi sau a nu fi inutil

Mă uit la un serial care se numește Suits. Pentru cine nu l-a văzut, este vorba despre niște avocați din New York pentru care meseria e mai importantă decât relațiile sentimentale. Bine, de fapt nu vreau să pun problema așa, hai să zicem că își iubesc meseria foarte mult și muncesc pe rupte pentru a obține succesele râvnite. E un serial cu un scenariu bun, la patru ace, în care personajelor li s-au oferit personalități puternice, bătăioase, așa cum probabil și sunt cei din lumea reală a avocaților newyorkezi. Anul acesta rulează deja al șaptele sezon și sper să nu se termine nici la al zecelea. Îmi place mult. Dar nu despre el vreau să vorbesc, ci despre ceea ce eu consider că ar fi revelator în acest film, ceea ce el mi-a transmis mie, și probabil că nu sunt singura. Vorbesc aici de Muncă. Efort. Luptă. Sacrificiu. Roade culese.

Îmi dau seama cum sună toate aceste cuvinte scrise cu majusculă. Recitesc și parcă sunt băgată cu nasul într-o carte în care scârțâie strident un clișeu motivațional, menit să împingă turma înapoi în țarc. Detest asta. Ar trebui să reformulez.
Rămân la un singur cuvânt: muncă. E puternic și revelator. Personal, am decoperit în muncă scopul existenței. Rostul ei. Iluzia perfectă. Fără finalitate, e drept, dar ea în sine e o comoară ce nu trebuie îngropată, ci, așa cum spune și proverbul, ar trebui turnată în brățări aurii și purtate cu demnitate.

Demnitate. Alt cuvânt greu. Râvnit de toți, primit doar de câțiva norocoși. Orice muncă cinstită e demnă, dar asta doar în teorie. În practică, în societatea ipocrită, dacă nu prestezi ceea ce ți-ar aduce aplauzele majorității, ești demn de dispreț și batjocoră. Cunoaștem nenumărate cazuri. Sunt meserii cinstite care aduc rușinea pe obrazul celor ce o practică, și sunt alte meserii ce aduc fală și invidie în inimile celor care nu înțeleg că nu există nimic mai înălțător decât palmele bătătorite și sudoarea pe frunte. Trupul muncit e un trup sfânt.

Muncă. Indiferent ce formă ia, munca e cel mai frumos lucru ce i se poate întâmpla unui om. Bine, nu indiferent ce formă ia, pentru că sunt și munci făcute din obligație sau sclavie, groaznice, nedrepte, extenunate până la limita supraviețuirii – și aici istoria are exemple cu nemiluita – munci menite să dezumanizeze, nu să înalțe.

Munca e sacră. Aduce cele mai mari împliniri și satisfacții. În timp ce oamenii te dezamăgesc, munca face din tine omul care sfințește locul. Pornind de la munca fizică, cu brațele, a câmpului, a gospodăriei, și terminând cu cele mai intelectuale activități, munca nu dezamăgește niciodată, iar ăsta e cel mai mare câștig dintre toate. Sentimentul că ceea ce faci are un sens. Iar dacă nu simți că ceea ce faci are un sens, atunci nu faci ceea ce trebuie. Dar chiar și așa, efortul tău e plin de noblețe. Dar până să faci ceea ce trebuie, trebuie să faci. Cum să știi că te afli pe drumul cel bun dacă nu pornești la drum?

P.S. Acesta nu este un manifest comunist și nici niște cuvinte urcate pe o poartă de infern nazist. Sunt revelațiile unui om care nu suportă lenea.

Vineri 13, pisica neagră și ziua de luni intră într-un bar

Japonezul burghez se ridică cu greutate din pat, cu ochii atât de lipiți că nu știi dacă e de la somn sau sunt așa din naștere. Își face cafeaua pe bâjbâite și, înainte de-a o duce la gură, postează pe internet dezgustul pe care-l resimte față de ziua abia începută. E luni dimineața.
Drumul spre muncă, într-un autobuz vechi și ponosit, i se derulează prin fața ochilor precum un film vechi zgâriat, însoțit de sunete disonante. E teribil de plictisit, până la deprimare, iar o greutate necunoscută tocmai ce i s-a lăsat pe pleoape, împingându-i-le în jos, spre solul fertil al somnului. Își sprijină capul de geam și, după ce își umezește buzele uscate, se lasă furat de plăcerea oniricului. Însă nu apucă să se scoată din priză, căci zgomotul strident al frânelor și ușilor de autobuz îl întoarce la realitate și-l obligă să coboare. E stația lui. Două străzi mai încolo se ascunde groaznica zi de luni pe care japonezul nostru trebuie s-o parcugă 24 de ore, de la un capăt la altul, și în care trebuie să muncească, ca un sclav de corporație ce este, nicidecum să petreacă cu prietenii, înconjurați de pahare și sticle pline, așa cum și-ar dori să facă toată săptămâna. Munca nu e pentru el, nu-i înțelege rostul în viață, iar acest sentiment este împrăștiat peste tot în țara sa, unde japonezii trăiesc necruțătoarea dramă a obligației de-a merge la lucru. Ca fapt divers, cei mai mulți dintre ei sunt asistați sociali, muncesc destul de rar chiar și la negru, singura lor ocupație fiind agricultura, ca zilieri, când e vreme bună de prășit sau cules.

Dar să ne întoarcem la japonezul nostru, al cărui nume încă nu l-am aflat și nici nu cred c-o să reușim până la finalul textului. Așadar, la urechile acestuia a ajuns un zvon conform căruia ar exista un popor, aflat peste mări și țări depărtare, care nu numai că nu urăște visceral, direct din pruncie, munca și odioasa zi de luni, dar care, în mod uluitor, le iubește pe amândouă cu egal patos. Poporul ăsta poartă numele de România, iar locuitorii săi au ridicat la rang de sacralitate obligația de-a depune efort fizic și intelectual. Japonezul nostru e șocat, mai ales că a auzit că românii sunt obligați prin lege să-și ia măcar 5 zile de concediu pe an, din cauză că ei vor să muncească non-stop, ca niște turbați. Și sunt mereu atât de grăbiți și de dornici să meargă la lucru încât, dacă, spre exemplu, într-o zi cineva alege să se sinucidă aruncându-se în fața trenului, familiei victimei îi va fi percepută o taxă suplimentară pentru întârzierea trenului. Așadar, în timp ce în Japonia întreg anul calendaristic e plin de concedii și zile libere date de stat cu ocazia diferitelor sărbători religioase, în România, populația e obligată de lege să ia câte o pauză. Ce nație, ce oameni! Să vrei să muncești ca un prost și să fii fericit că e luni..

Dar ceea ce l-a neliniștit teribil pe japonezul nostru e faptul că românii, deși se epuizează prin muncă și pământul îi zgâlțâie aproape zilnic, trăiesc viață lungă, până dincolo de suta de ani. Adică el și ai lui, care fac tot posibilul să nu se streseze prea mult și să se ferească de bătături sau alte asemenea răni adânci, întrebând toată ziua dacă posmagii sunt moi, ajung să fie secerați de coasă pe la 60-70 de ani, cu boli de inimă, de cap și de ficat. Gândul că munca e sănătoasă și ajută vieții îndelungate l-a înspăimântat de-a dreptul, ridicându-i pe spinare sloiuri de fiori ascuțiți. Probabil că ăsta-i și motivul pentru care Dumnezeu, nemilos cum îl știm, a făcut lumea în șase zile, iar în a șaptea s-a odihnit. Dacă era băiat de treabă, conform părerii japonezului nostru, se odihnea șase zile, iar în a șaptea se făcea și el că tastează ceva la calculator și că duce două-trei hârtii până la secretariat. Păi, ce lecție să dea oamenilor cu o așa Geneză? Iar nebunii ăștia de români s-au luat după El, transformându-se în niște roboți cărora nu le pasă de ceea ce este drept și frumos în viață, anume grătare, băutură și femei (bărbați, după caz).

Între timp am aflat că pe japonezul nostru îl cheamă Gheorghe și că e posibil să locuiască în capitală, deși a fost zărit tot mai des peste tot în țară.