Ipocrizia și-a pus pirostriile

Cu fețele posomorâte, îmbrăcați în negru și învăluiți de o tensiune apăsătoare, cei doi soți grăbesc muți prin noaptea densă. Tocurile femeii calcă apăsat, scrâșnind trotuarul ros, încercând să țină pasul cu bărbatul care, deși nu merge repede, e cu doi pași înaintea ei. Amândoi se îndreaptă către o destinație tristă pentru ei: o nuntă.

Orice nuntă, înainte de-a avea loc, ar trebui să depună niște acte la Registrul Comerțului: S.C. Nunta SRL. Pentru că atunci când intenționezi să investești niște bani cu scopul de-a scoate profit, e necesar ca afacerea ta de o noapte să funcționeze în legalitate.

Nu mai vine nimeni de drag la o nuntă. Nu știu cum era înainte, dar în prezent primirea unei invitații strică Zen-ul. Practic, sunt șanse mai mari să mergi cu bucurie la o înmormântare decât la o nuntă, pentru că la aceasta din urmă n-ai voie să intri în sala de petrecere fără bani. Aproape că este absolut necesară prezența unui tăietor de bilete la ușa din față și o casă de marcat după oferirea darului.

Am fost recent invitată la nunta unei prietene. Am refuzat invitația din cauză că tocmai în perioada asta am rămas fără bani. M-aș fi dus cu drag, ba chiar îmi venea s-o întreb dacă mă poate trece la caiet cu suma pe care n-o pot oferi în seara respectivă, dar m-am abținut. Fata m-a întrebat clar dacă mai vin cu cineva, ca să știe dacă mai aranjează o farfurie la masă, ca nu cumva să cheltuiască un meniu în plus.

”N-am bani să organizez o nuntă, astfel că mă împrumut și îmi dau datoria prin profitul scos” ar spune majoritatea. Nu, nu merge. Căsătoria, în primul și în primul rând, este un eveniment spiritual, ritualic, de legământ. Să arunci banii pe băutură și mâncare multă și decorațiuni inutile trădează o fățărnicie transpusă într-o paradă ridicolă. Un amestec de circ și funeralii.

Nunțile sunt caraghioase. Mirii fac eforturi mari să pară că se distrează, deși sunt tot timpul cu ochii pe mâncare și băutură, să nu le dea chelnerii la dos. Sunt tensionați, obosiți și cu spaimă în suflet că n-or să vină toți invitații cărora le-au plătit deja meniul. Invitații ajung la petrecere sictiriți, plictisiți, de parcă ar trage câinii de ei tot drumul până la local, și blocați în gândul că ”dacă nu te duci, nu-ți vine”.

Habemus popă

Preotul are pile la Dumnezeu. De când au aflat asta, oamenii au început să-i îndese bani în sutană, pentru a le pune și lor o vorbă bună.

Un popă este acel intermediar care se milogește de Atotputernic pentru a termina odată cu bosumflarea și pentru a se împăca mai repede cu fiii lui. Pentru treaba asta, el apelează întotdeauna la latura sensibilă a lui Dumnezeu, lingușindu-l până când acesta îi închide telefonul în nas : ”Iartă-i și tu, Doamne, că tare esti bun și milostiv și mare este slava Ta! Și toate care sunt pre acest pământ..”
Beep, beep, beep, beep..

Dar popa nu cedează. Îl dai afară pe poarta Raiul și el intră printr-o gaură a gardului. Un popă este întotdeauna devotat necondiționat meseriei sale bine plătite. Chiar și când omul moare, popa își suflecă mânecile, face gargară cu agheasmă și începe să-L măgulească pe Dumnezeu cu solemnitate.

Înmormântările sunt astfel pline de elogii și adulări menite să facă pierdute dosarele morților. Se cheltuiesc bani mulți cu această ocazie: colive, lumânari, sicrie, cruci, taxe de protecție spirituală colectate chiar de popă.
Însă banii aceștia ar putea fi cheltuiți mult mai eficient dacă, în loc de toate cele enumerate mai sus, s-ar plăti avocați care să le susțină cauza la Judecata de Apoi.

Dar probabil că popa are un cuvânt greu de spus în fața lui Dumnezeu, din moment ce nimeni nu s-a întors încă din morți ca să se plângă de o eventuală escrocherie.

Preotul cel nou

Era aproape ora amiezii când noul preot al satului bătea zgomotos cu încheietura mâinii în poarta bătrânului. Acesta din urmă, uşor nedumerit, îi deschise în grabă. Preotul îi dădu bineţe, îl asigură că nu e nevoie să facă ochii cât cepele şi-l rugă să-l ajute la o înmormântare care urma să aibă loc peste o oră. Bătrânul fu de accord fără să-l întrebe ce avea de făcut, deşi nu înţelegea cu ce anume-i putea fi de folos unui om al Domnului atâta timp cât el deja îşi pregătise haine subţiri pentru vremea călduroasă care-l aştepta în iad. Preotul îi mulţumi, îi preciză locaţia şi plecă în grabă rugându-l să nu întârzie.

La ora stabilită, bătrânul aprindea o lumânare la capul defunctului. Acesta, cam vânăt la faţă, îi agita starea bătrânului. Problema morţii îi vizita gândurile de ceva vreme, neliniştindu-l peste măsura. Iar acum se afla în faţa unui leş care părea că-i rânjeşte drăcos, iar preotul se încăpăţâna să apară.
Şi s-a încăpăţânat vreo juma’ de oră, timp în care bătrânul a stat în picioare nemişcat, sub privirile curioase ale babelor care nu înţelegeau ce caută el acolo.

Când preotul păşi pragul casei, se iscă brusc o ploaie de cruci făcute de neamurile prezente la tristul eveniment. Venise singur, fără dascăl. Bătrânul nu se sinchisise cu crucile, era prea preocupat să bată insesizabil, dar nervos, din picior.

Preotul scoase o carte groasă, întinzându-i-o bătrânului:
- Vezi acolo la pagina 65. În cam 2 minute poţi începe, după ce dau eu tonul!
- Pot începe să .. ce? replică nedumerit bătrânul.
- Poţi începe să cânţi, să mă ajuţi cu slujba asta de înmormântare. Sau ai uitat deja ce trebuie să faci de când ai ieşit la pensie? răspunse preotul.
- Păi părinte, continuă mirat bătrânul, dar eu n-am făcut niciodată treaba asta!
- Păi n-ai fost dascăl de meserie? Mie aşa mi s-a spus! reacţionă preotul cu ochii mari cât pepenii!
- Am fost dascăl, părinte, da. Am fost dascăl la clasele I-IV.