Cum poți scăpa de mofturi în doar câteva zile

Știți povestea aia cu împăratul și cu merele pădurețe, nu? Să vă spun: împăratul Xulescu avea un câine care mânca numai delicatese, obișnuind să facă nazuri până primea ce-i convenea lui. Împăratul, sătul de atâtea capricii și neștiind cum să rezolve problema, a dat sfoară în țară ca cel care va reuși să-i facă animalul de companie să mănânce orice va primi bla bla bla. Într-o zi, în fața majestății sale s-a arătat un amărât isteț, care i-a făgăduit împăratului că o să determine câinele să mănânce mere pădurețe. Bineînțeles că în sala grandioasă, în care suveranul își primea oaspeții, s-a lăsat cu rumoare și chicoteli, inclusiv împăratul fiind oarecum lezat de aparenta bătaie de joc. Imposibil!
Ce-a făcut amărâtul? Ei bine, a ținut câinele înfometat câteva zile bune, apoi l-a dus în fața împăratului și i-a aruncat în față câteva mere pădurețe. Câinele, cu stomacul lipit de coloană, s-a aruncat hulpav asupra fructelor, mâncându-le aproape pe nemestecate.

Morala? Nu-mi plac merele. Frigiderul e gol. Pe masă stă un măr. E cel mai bun măr pe care l-am mâncat vreodată!

Povești congelate

Eu nu pot pricepe expresia ”ninge ca-n povești”. În poveștile pe care le-am citit eu (și-am citit destule), prâslii cei voinici, greucenii, Ilenele, fetele mari, fetele mijlocii, împărații, vrăjitoarele, zânele, zmeii, păsările fermecate, mârțoagele hămesite după jăratic, văile, dealurile, apele, munții (nouă la număr de căciulă) nu aveau timp să se oprească din telenovelă și să exclame, cu voci gâtuite, ca loviți de o epidemie de romantism: ”Ia, uite, frate, ce mișto ninge! Ia hai să ne lăsăm noi paloșele ăstea aicea jos și ne dăm cu săniuța, că cine știe când mai prindem o așa zăpadă ca la noi!”

Chiar nu-mi amintesc vreun pasaj în care mezinul să-l fi luat la goană pe zmeu, din cauză că i-a răpit gagica, și, odată ajuns la palatul acestuia, să amâne lupta din motive meteorologice: ”Crăpa-ți-ai capu’, zmeule, da’ nu acum, că e viscol. Când se mai potolește vremea.”

Împăratul Albastru şi Împăratul Galben

A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, din rude mari împărăteşti, o prea frumosă fată.
Hm, nu, că asta-i altă poveste.

Să reluăm. Au trăti odată doi împăraţi care stăpâneau ţinuturi întregi de pământ, deci se ocupau cu imobiliarele. Şi aceşti împăraţi erau iubiţi de supuşii lor, ovaţionaţi cu degetul din mijloc şi preamăriţi cu vorbe dezmierdătoare, printre dinţi, şi cu pumnii încleştaţi în admiraţie. Aveau şi de ce. Suveranii lor erau plini de generozitate şi afecţiune faţă de popor. Aceştia întotdeauna le ofereau supuşilor lor dreptul, ocazia şi plăcerea să-şi plătească taxele, să le aducă daruri sau să le ridice statui. Iar dacă aceştia refuzau, cu supunere, din oricare motive, împăraţii, în imensa lor mărinimie, insistau cu mult drag, bice şi fier încins, pentru ca oamenii să nu se jeneze şi să aibă curajul să contribuie la vistieria cetăţii. În plus, împăraţii încercau cu multă înverşunare să-şi înveţe cele două popoare să nu mai fie negativiste, să nu le mai audă spunând fraze de genul “NU avem cu ce plăti dările!” sau “NU avem cu ce ne hrăni copiii!”, ci să aibă o atitudine pozitivă asupra vieţii, să fie optimiste şi încrezătoare, să spună din inimă “DA, vom muri de/şi în sărăcie pentru dragul nostru împărat”.

Şi pentru că cei doi suverani trebuiau să poarte câte un nume, un singur nume de coroană, li s-au zis Albastru Împărat şi Galben Împărat.

Şi împăratul Galben, fiind un bărbat potent în tinereţea lui, a trimis pe lume trei fete cucuiete: fata cea mare (care, de slută ce era, a rămas nef..ericită, motiv pentru care, într-un moment de slăbiciune anorexică, s-a aruncat în faţa dragonului), fata mijlocie (care, prin prisma felului ei aventurier, a fugit de acasă cu lupul Scufiţei Roşii) şi, evident, mezina (tânără fiinţă gingaşă, frumoasă, cu implanturi de lână toarsă în sutien şi cea mai iubită de toţi, pe rând).

Împăratul Albastru n-a fost nici el mai prejos, trei băieţi a scos în lume: ăl’ mare şi cu cel mijlociu, când au aflat că cele două fete s-au cărat dracu’ din poveste, au luat decizia să-şi rezilieze contractul cu autorul poveştii (adica eu), pentru că şi ei mergeau pe principiul “time iz galbeni & arginţi”.
În concluzie, au rămas cei doi mezini să ducă mai departe povestea. Au urcat-o pe gheb şi au luat-o în direcţia “partea a doua”.

va urma..