Dacă inima ar avea urechi, animalele ar începe să vorbească

Idealismul, ca principiu de viață aplicat în toate domeniile, ascunde în el un germene bizar, un paradox de speranță și eșec în același timp, un lucru posibil care nu se poate manifesta niciodată din cauză că împlinirea lui se află la capătul infinitului. Adică el există, ne așteaptă, doar că se află în acel loc frustrant, ca un morcov legat de căruță și atârnat în fața măgarului, care se deplasează odată cu el și la care animalul nu poate ajunge din motive evidente. Don Quijote pe roți.

Zilele acestea, un matador celebru este ucis în arenă de un taur neucis. Animalul, în plină agonie, sleit de puteri și cu câteva sulițe înfipte în el, prinde o secundă din vulnerabilitatea matadorului, îi străpunge trupul cu vârfurile ascuțite ale coarnelor și îl omoară. Dintr-o bătălie inegală de la bun început, taurul iese invingător în arenă, dar numai pentru scurt timp, pentru că soarta lui e deja pecetluită. Imediat după, și femela care i-a dat naștere este măcelărită, din simplul motiv că e mă-sa taurului ucigaș.
Inițial, când vezi imaginea cu toreadorul zăcând lat în arenă, te ia mila, pentru ca apoi, după ce analizezi situația și înțelegi cu câtă placere a ucis și el atâția tauri, simți că pe undeva s-a făcut dreptate. Și te întorci cu gândul la începutul acestui text, când în tine crește puternicul și frustrantul sentiment al neputinței, al faptului că nu poți să instaurezi dreptatea în lume, așa cum îți cere inima însetată de justiție. Și deși îți consumi furia în comentarii și păreri cu care toată lumea ar fi de acord, adevărul e că te trezești epuizat la gândul că, oricâte vieți ai salva, gestul este unul insignifiant comparativ cu atâtea suferințe și nedreptăți care au loc în lumea largă. Căci niciun om cu inima plină de compasiune nu poate avea vreodată liniște știind că a ajutat, dar mai e destul, și că a salvat, dar, ohoo, cât ar mai fi!
Este neputință, frustrare, absurd și angoase care ies din tine ca aburii din pâinea caldă, pentru că vrei să schimbi atâtea și atâtea pe acest pământ și nu poți! Iar niciodată nu te poți încălzi că ai salvat o viață. Niciodată nu e de ajuns.

Admir oamenii care luptă pentru orice cauză bună. Le admir optimismul și energia, aparent inepuizabilă. Trebuie că au un caracter zidit în oțel, de rămân în picioare și continuă lupta indiferent de câte piedici emoționale li se ivesc în cale. Ei sunt aceia care abia așteaptă să ajungă la capătul infinitului și să prindă idealismul de coadă, pentru ca apoi cu el în mână, ca o torță, să strige că au reușit să învingă ceea ce nu poate fi doborât. Și bine ar fi de le-ar reuși, dar e prea mult rău și prea puțin bine în universul nostru. Până să salvăm un taur și o pisică, alte zeci de mii de animale mor sfârtecate, ucise în mod barbar, din simpla plăcere a oamenilor părăsiți de conștiință și Dumnezeu.
În definitiv, cu cât rău te poți lupta? Câți suntem cu adevărat cei care ne putem strânge într-o ceată, gata de luptă cu toate nedreptățile lumii, astfel încât să lăsăm pământul acesta mai sfânt decât l-am găsit?

Of! Suntem bieți muritori naivi, care încă n-au priceput că Omul e o specie stricată, un rebut al Marelui Creator, o specie care luptă pentru idei intangibile într-o lume a stomacului și a foamei.


Printscreenul este din filmul ”The Sunset Limited” (2011), în regia lui Tommy Lee Jones, o adaptare excepțională după o piesă de Cormac McCarthy.

E mereu iarnă în inima acestui popor

Scârbavnic, cu obrajii ofiliți de vitregie, gras, cu privirea uscată și dezgustătoare, libidinos, în cautare de labii umede în care să se scalde ca un prunc abia fătat. Psihanalitic vorbind, cred că pornirile lui desfrânate reprezintă dovada unei netrăiri în uterul matern, ca o ratare la începutul vieții, un înec în lichidul amniotic, ca și cum s-ar fi dezvoltat în venin, nu în iubire. Natura umană l-a considerat prea puțin ecologic.

Îl vedem des dormind, ca și cum oboseala veșnică l-a înhățat de picior prea devreme. Dar nu e oboseală, ci e netrebnicie veșnică. E o mârșăvie, o josnicie care-i blochează rațiunea bunului simț.
Îl vedem mințind tot timpul. Probabil că singurul moment când spune adevărul e atunci când recunoaște că minte. Adică niciodată.
E lacom. Într-atât de lacom încât s-ar înghiți pe sine dacă ar uita că este el.
E otrăvitor, fără scrupule, mișel, infatuat, primitiv, hapsân, impotent, vampiric, fără leac. Politicianul român, căci despre el vorbesc, este un suflet văduvit de rugăciune, un strigoi care nu-și va găsi liniștea sufletească până când nu va pieri și ultimul atom din el. Atâta monstruozitate ascunde epiderma acestei entități încât nu te poți abține să nu te întrebi cum de-l mai rabdă pământul. Politicianul român e caricatura vie a coșmarurilor pe care noi toți le-am avut la un moment dat, e bufonul propriei rațiuni, creatura lui Frankenstein îmbrăcat la costum, un șarpe care urcă pe spinarea poporului și îl mușcă pe la jumătatea râului.

Bietul neam idealist! Cum este el robul unei speranțe care a pierit demult în apele tulburi ale istoriei.

Am înțeles tot, mai puțin esențialul

”Consider ca trebuie sa ne bazam pe principiul fundamental al naturii nostre umane si anume stimulul si raspunsul-caci ele reprezinta libertatea de a opta . Ceea ce este greu pentru foarte multi este asumarea responsabilitatii(raspuns-abilitate , nu? ), adica inteligenta de a alege “raspunsul”. Exista circumstante si de ce nu locuri in aceasta lume cand , nu numai ca nu ai multe optiuni-ci practic sunt INEXISTENTE- si atunci tot ceea ce iti ramane de facut e sa te automodelezi, sa privesti”problema”-dinauntru-inafara.”

Nu, mă, nu e Hegel. Și nici Platon. Am dat un copy-paste din comentariul unei domnișoare, de pe un blog, să vedeți și voi cât de profund vorbește, pentru că eu am rămas cu gura căscată și nici cu superglue nu mai stă închisă acum. Mă gândesc că trebuie să fie foarte deșteaptă, pentru că nu orice muritor de rând poate emite asemenea idei care i-ar face până și pe Kant și Leibniz să-și roadă unghiile de la picioare de ciudă. În fond, nu toată lumea poate scrie lucruri pe care nimeni n-are răbdarea să le înțeleagă. Și cu cât nu înțelegi mai mult, cu atât crezi că textul e mai deștept.