Codrul de pâine și pădurea de lașități

Într-o societate marcată de foamete și boli, ați crede că dreptul la demnitate și respect ar fi un moft, un capriciu izvorât din adâncurile plictisite ale unui om sătul de atâta bine. Sau poate n-ați crede asta, dar societatea de aici și acum, cu starea ei de degradare fizică și morală, îmi hrănește acest gând plin de neliniști, al faptului că întâi trebuie să-mi astâmpăr foamea și abia apoi să pomenesc de principii. Sărăcia încearcă să propovăduiască ideea conform căreia burta plină oferă mai multă fericire decât demnitatea. Și de multe ori așa e, dar și sufletele au grade diferite de evoluție.
Varianta inversă a sistemului de valori oferă neplăcutul sentiment de vinovăție care, de cele mai multe ori, mă determină să fac un compromis dezgustător, să mă las dusă de valul mediocru al conformismelor sociale. Mă opun îndeajuns de mult, exersez reforme personale și dezleg câinii fioroși ai propriei rebeliuni, dar obosesc repede și mă resemnez cu ideea că nu toată lumea s-a născut să fie înaintea vremii sale.

Demnitate și respect. Libertatea vine apoi de la sine, atât cât poate și ea săraca. Căci până și libertatea are zgardă la gât.

Dacă întinzi urechea în vecinătatea existenței tale, aproape că auzi două țațe cum pălăvrăgesc cu poftă despre una, o copilă din zonă, care s-a măritat cu unul mai avut și a scăpat astfel de sărăcia în care se prăpădea.
- Îi mai trage vreo două scatoalce până îi colorează ochii, dar măcar acum are ce pune pe masă și e casa ei! zice una din ele.
Discuția e în toi pe orice subiect.
- Ionel al meu ia doar câteva sute de lei leafă, uneori ajunge acasă și la zece seara, dar măcar are un loc de muncă! se încurajează a doua.

Mulțumirea lor e deplină. Ele reprezintă caricatura omului sărac, cu viață searbădă și monocromă, care-și îmbrățișează condiția grea, supusă mereu mizeriilor și umilințelor, dar care, precum sindromul Stockholm, o acceptă ca pe un dar de la Dumnezeu, o binecuvântare față de care începe să simtă un atașament profund. În drept, ar schimba ceva pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, dar e bine și așa, cum vrea Cel de Sus. Resemnarea, acceptarea, mioriticul, toate acestea împing sufletul către buza prăpastiei existențiale.

E o luptă continuă și dificilă pentru a avea un nivel minim de demnitate. Ești, sunt, suntem singur, singură, singuri împotriva tuturor celor care nu pricep de ce nu acceptăm muncile, oamenii, situațiile, evenimentele cutare. De ce le refuzăm cu încrâncenare și furie, până aproape rămânem singuri în timpul și spațiul nostru. Toate argumentele pertinente din lume nu pot dezgheța mințile pietrificate de prejudecăți, lipsă de educație și viziune, de moralitate îndoielnică și josnicie. Spaima de singurătate și sărăcie obligă oamenii, de cele mai multe ori, să accepte orice formă de trai, până la ticăloșie uneori.
Sufletul meu, vorba lui Dostoievski, e mai curând de ostaș, decât de civil. Și ce frumos mai spune acesta în Frații Karamazov: ”Caută să fii altfel decât ceilalți și, chiar de-ar fi să rămâi unicul în felul dumitale, rămâi așa!”

Sculptură în carte

Leoaică tânără, ideea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat ideea, azi, de faţă.

De fapt, astă-toamnă m-a mușcat, în timp ce căram într-o magazie lemne proaspăt tăiate. S-a năpustit asupra mea, împingându-mă cu putere în gândurile mele.
Cu mintea zgâriată, prăfuită pe haine și cu mîinile aspre de la seva uscată, am început să contemplu asupra destinelor cărților, care se nasc din mlădițe și care, precum lepidopterele, se metamorfozează într-un fluture din hârtie și coperți.

Am născut o carte înainte de-a o concepe. Am dat viață unei bucăți de lemn, am însuflețit-o cu personalitate arzătoare. Până și bucățile de lemn au propriul lor destin.

De ce ”Frații Karamazov”? Pentru că e îmbelșugată, monumentală, infinită. Pentru că a săpat în mine, a remodelat, a clădit, a înalțat în adâncurile mele.