Zeul melcilor

Plimbarea de seară pe malul mării, imediat după ploaie, s-a dovedit a fi o delectare neașteptată, nu atât prin peisajul solitar de un albastru-cenușiu limpede, cât prin faptul că am urmărit emoționată salturile copilărești ale delfinilor care și-au găsit de treabă prin acel golf din Eforie Sud. Am privit cu drag și fascinație acești copii ai apelor nemărginite, care zburau deasupra valurilor și dispăreau chicotind în apă, de parcă se jucau de-a v-ați ascunselea printre tufele de alge de pe fundul mării, făcându-ne în ciudă nouă, adulților, pentru care copilăria e o cutie urcată în pod, peste care s-a așezat praful și de colțurile căreia păianjenii și-au întins corturile de mătase.

După minute bune de contemplare, m-am îndepărtat de mal zâmbind a fericire simplă și intensă, lăsând în urmă delfinii jucăuși, la care urma să mă întorc neapărat a doua zi, sau după următoarea ploaie, când cerul albastru se va fi scurs în mare și va fi transformat silueta orizontului într-un tablou impresionist.

Mașina era parcată sus, pe malul înalt de pământ, astfel încât am cotit după barul de pe plajă și am urcat treptele de piatră ciobită, pe mijlocul cărora o puzderie de melci se plimbau ca pe bulevard. Unii, strânși în bisericuțe, discutau cât să audă doar ei și nimeni altcineva care s-ar fi aflat în trecere, alții mai solitari se târâiau în liniște, contemplând vastitatea trotuarului și albastrul nedefinit care se ondula în depărtare, printre verdele frunzulițelor de iarbă. De jur împrejur, parfumul ploii plutea în aer și în tot cartierul de case locuite de melci, care împânziseră trotuarul ud mai ceva ca ciupercile.
De teamă să nu strivesc vreo casă rătăcită pe trotuar, am pășit cu mare băgare de seamă, astfel încât, până să ajung sus, trecuse mai bine de un sfert de ceas. Ajunsă la înălțime, am privit marea încă o dată, sărutând-o în gând și m-am întors spre locul unde era parcată mașina. Însă, nici n-am făcut bine doi pași spre locul respectiv, căci numai ce-mi aud urechile: ”cranț, cranț, cranț, cranț..!”. În urma mea, doi tineri sportivi își făceau antrenamentul de seară urcând treptele în alergare.
Amin!

Despre fericire și tot neamul ei

Sunt două feluri de stări sufletești pe lumea asta:

1. Când pur și simplu te simți bine, ești sănătos, te bucuri de viață, arăți bine, ai prieteni care te apreciază (nu ai dușmani!), roata vieții se învârtește în mod armonios, iar tu ești un individ fix așa cum Dumnezeu a gândit omul pe acest pământ.

2. Apoi e starea cealaltă, în antiteză, care te face nefericit și te umple de boli: când trebuie să mănânci sănătos, să mergi la sală, să te aranjezi când ieși din casă și când trebuie să arați celorlalți că citești multe cărți și că asculți muzică bună.

Amintiri umblătoare – de la cap la inimă și înapoi

Ce copilărie..!

Intram seara în casă cu pantalonii sârmă, obrajii ca focul şi lihnită de foame. Cât era ziua de lungă și de lată, îi dădeam bice saniei până prindea nerv la picioare, iar apoi mă aruncam cu burta pe ea, înşfăcând-o de coarne şi aruncându-ne amândouă în valurile line ale zăpazii bătătorite şi îngheţate. Când ne plictiseam doar noi două, îi chemam și pe alții să ni se alăture, legându-ne săniile cu picioarele și transformându-le în trenulețe cu cel puțin zece vagoane. Și gara se afla în capătul înalt al satului, iar destinația în celălalt capăt. Niciun autovehicul nu ne trecea calea ferată și nicio mămică nu ne aștepta în gară să ne ia acasă.
Odată, am traversat balta înghețată, aflată la marginea satului, la care se ajungea traversând o râpă și o fabrică de cărămidă părăsită. Eram un grup de vreo 20 de copii cu dor de ducă și de aventură. Apa avea un strat gros de gheață, astfel că, după ce am ciocănit gheața cu picioarele să ne asigurăm de trăinicia ei, am apucat săniile de căpăstru și am patinat toată ziua pe ea, colindând-o de la un capăt la altul, până când întunericul ne-a gonit pe la casele noastre.
Între masa de prânz şi cea de seară, mâncam doar zăpadă, şi atunci de sete, căci niciun copil nu mai simţea ghesurile stomacului când derdeluşul se întindea, ca o limbă, pe toată spinarea dealului. Sania, cu tălpile lucind a argint viu, îmi tremura în mână în timp ce alergam amândouă spre casă, la adăpostul căreia iarna părea blândă.

Ce copilărie! Când iarna era sfântă, iar natura, cu toate capriciile ei, ne umplea inimile cu amintiri vii, pentru a ne putea hrăni din ele mai târziu, când urma să devenim adulți ocupați și cu griji iluzorii.

Zilele astea, la televizor e apocalipsa. Știriștii prezintă iarna ca pe o zgripțuroaică dementă care ne-a cotropit țara, acoperindu-ne cu o moarte albă și înghețată. Televiziunile, malefice și manipulante, ne învață copiii că iarna e anormală, barbară, ucigașă. Oamenii reacționează instinctiv, detestând ceea ce ar trebui iubit și respectat. Puțini își mai aduc aminte de zilele când intrau în casă flămânzi, cu obrajii ca focul și cu pantalonii sârmă. Românii zilelor noastre nu mai cumpără bătrâni pentru a se folosi de înțelepciunea lor; ei își fac rate la bănci pentru a se îndatora cu lucruri de care n-au nevoie.

Eu sunt în cele mai bune relații cu soarele, nu mă plâng niciodată de cuptorul lui. În schimb, cu frigul, devin agresivă. Dar chiar și așa, iarna e splendidă. Eleganța ei imaculată hrănește pământul care, cu puțină răbdare, ne va hrăni și el pe noi atunci când, prea ingnoranți pentru a înțelege, vom mușca din el în timp ce vom permite soarelui să ne ungă cu bronz.

Seminţe de ploaie coaptă

Râdeau cuprinşi de-o frenezie soră cu fericirea. Păşeau fără grabă prin parcul gol şi se ţineau de braţ, să nu care cumva să se piardă pe sub umbrela roşie care-i păzea de saliva cerului. De la distanţă, cei doi păreau o căpşună cu patru picioare.

- Pe bune dacă am întâlnit vreo femeie cu un simţ al umorului atât de dezvoltat ca al tău! zise el potolindu-şi râsul uşor feminizat.
- Nu mă flata, mi se urcă la cap apoi! se alintă ea.
- Serios! La capitolul ăsta mă impresionezi. Dar doar la ăsta! şi izbucni iar într-un râs copilăresc.
Femeia zâmbi derutată.
- Şi zi-mi, de ce eşti răutăcios ? Să ştiu dacă să te biciuiesc. Dau în tine până învineţesc biciul! îl ameninţă aceasta cu un zâmbet mai larg pe buze, vădit mulţumită de soluţia care-i tâşnise din glas.

Bărbatul o privi cu blândeţe preţ de câteva clipe, apoi lunecă de sub umbrelă în foişorul de lemn care li se cocoţase în cale. Sui primul cele două trepte anevoioase şi îşi întinse braţul către ea pentru a-i înlesi urcatul în foişor. Femeia îşi lungi mâna, se agăţă cu delicateţe de el şi ţopăi zveltă în adăpostul de ploaie.

- Uite, vezi, din cauza asta nu mai am relaţii serioase!
- De ce? Pentru că femeile îţi întind mâna? îl tachină femeia.
- Nu, fireşte că nu-i ăsta motivul! râse acesta cu gândul la sensul ascuns la cuvintelor.
- Eh, atunci sper că măcar aventuri serioase să ai!
- Haha, măcar aşa, da! Pacat însă că nu o să mă căsătoresc niciodată!
- Eşti sigur? Eu zic să ai mai multă grija cu băutura!
Şi un râs hulpav îşi înfipse iarăşi gheara în ei.

Câteva clipe mai târziu, cei doi priveau tăcuţi cercurile de apă care mâzgâleau trotuarul scobit al parcului.

- M-a luat foamea. Se pare că nu m-am săturat cu râs! glăsui femeia, în timp ce forţa un zâmbet şugubăţ.

Bărbatul îi îmbânzi după ureche o şuviţă rebelă şi o sărută pe frunte.
- Ţi-am mai zis că-mi place mult de tot să vorbesc cu tine?
- Da, dar poţi repeta!
- Ah.. ştiam eu că ţi-am mai zis! şi o sărută iarăşi pe frunte.
- Nu contează că mi-ai mai zis, contează că-mi poţi aduce aminte oricând! chicoti aceasta, în timp ce-şi scutură umbrela de ultima picătură, pentru ca mai apoi s-o zbughească îmbujorată în ploaia care nu dădea semne c-ar dori să-şi mute norii pe altă parcelă a cerului.

Căpşuna cu patru picioare colora, într-un mers mărunt, copacii încremeniţi în tăcere. Parcul, gol de oameni, era plin de amintiri.