Țara Soarelui (care nu mai) Răsare

România, astăzi, fierbe. Aruncată într-un imens cazan și vârându-i-se cărbuni încinși sub el, țara asta clocotește. E o stare generală de furie, dezamăgire, consternare, ură și absurd. Partidul aflat la putere le-a luat românilor umila speranță la o viață mai demnă și le-a aruncat-o în focul de sub cazan. Adevărul e că niciun alt partid nu ne-a urcat pe culmile fericirii, dar măcar aveam o dulce iluzie. Însă cel de acum a tăiat o sfoară fragilă, de care eram toți agățați, lăsându-ne să cădem în hăul adânc și întunecat al blestemului neamului românesc. Căci, așa cum spunea Cioran, conceptul prin excelență românesc nu este dor, ci nenoroc. Adicătelea, să te eliberezi de sub jugul comunist pășind pe un pod de jertfiți, până pe malul celălalt, al speranței supreme, pentru ca în demers să cazi totuși în râul învolburat al tranziției democratice, luptându-te să nu te îneci, mai apoi reușind să ajungi la mal, iar în final să (re)vină acest partid dezumanizat, nefast, și să te arunce înapoi pe celălalt mal, de unde ai plecat, iată cum arată sentimentul agonizant și claustrofobic al Nenorocului.

Mă întrebam acum ceva timp de ce nu există un om care să-și dorească să schimbe fundamental țara asta. Unul aflat la putere care să înțeleagă că-și poate croi un destin care, prin exagerare, să-l aducă în pragul canonizării. Un politician nebun, iubitor de pământ sfânt românesc, un Dumnezeu care nu mai poate suporta atâtea nedreptăți. Și mi-am adus aminte râzând, cu tristețe, de vorba lui Woody Allen: ”Eu nu vreau să fiu nemuritor prin opera mea. Eu vreau să fiu nemuritor trăind veșnic”. Iată deci răspunsul.

Evident că întrebările mele retorice nu făceau decât să sublinieze și mai clar realitatea nedreaptă. Și o să continui să mă întreb mereu de ce Dumnezeu nu-și întoarce niciodată fața către noi, mai ales că, iată, suntem neam de creștini, în pământul căruia am aruncat sămânța unei credințe autentice, care și-a crescut rădăcinile în trupul acestui popor greu încercat.

Deși internetul și presa s-a umplut de articole serioase și pragmatice, referitoare la ceea ce se întâmplă acum cu Ordonanța de Urgență, efectele ei dar și gestul sfidător și abuziv al guvernanților, eu personal nu pot trata acest subiect frustrant decât în termeni filosofici, consumându-mă într-un ideal aflat în antiteză cu realitatea. Nu mă pricep la politică și nici la arta manipulării. Nu știu să combin piesele acestui puzzle imens și complicat al nenorociților însetați de putere și bani. Răul, în starea lui pură, îmi este străin, nu-l pricep. Astfel că din mine nu rămâne decât un simplu om, naiv, care luptă cum poate, și care, scriind aceste rânduri, înțelege cu multă descumpănire că lamentarea lui scriitoricească este inutilă.

Sensul giratoriu al alegerilor în viață

Se zice că oamenii simpli învață din greșelile pe care le fac, iar oamenii deștepți învață din greșelile altora. Eu trebuie că sunt proasta proștilor din moment ce n-am reușit să învăț nici măcar din propriile greșeli.
Din când în când, am puseuri de luciditate și realizez că-mi trăiesc viața din clipe trase la indigo, din momente reciclate și refolosite, ca o croitoreasă fără pic de talent, speriată de bucata nouă de material de pe masă, și care, în schimb, preferă să recroiască la nesfârșit o bucată de cârpă uzată și decolorată. Reușesc cu răsunător succes să fac toate alegerile greșite care-i sunt date omului pe pământ și, cu naivitatea-mi caracteristică, să mă mândresc cu ele, să văd partea plină a paharului chiar și acolo unde recipientul este gol.

Cineva a avut o revelație cu mine și mi-a zis:
- Reveico, ești foarte egoistă!
- Da, sunt! i-am răspuns prompt, sigură pe mine, cu un soi de ușurare sufletească că nu trebuie să mă ascund după obositoarea ipocrizie a oamenilor care joacă tot felul de roluri fără să fie actori.
Și de câte ori când mi-am recunoscut egoismul – de altfel, unul existențial, nicidecum material – reacția persoanei în fața căreia mă destăinuiam a fost de dezgust, pentru că privea la o Reveică pe care n-o pricepea, reducând-o la o femeie simplă, cu nevoi simple, fără să-i înțeleagă substratul filosofic, de om dezamăgit de oameni, de existență și de Dumnezeu. Dar ce nu știa persoana respectivă și nici nu putea să vadă în perspectivă e faptul că, în pofida acestor principii riguroase care ar fi trebuit să-mi îndrume existența către culmile dorite, am înfrânt cu succes, alegând în schimb acel cerc vicios al greșelilor repetate și uitând total meteahna care-mi însoțea filosofia de viață.

Și știți la ce fel de egoism mă refer? La cel care-ți permite să fii tu însuți, necontaminat de mediocritatea și frustrările celorlalți, la acel gen de iubire de sine care-ti oferă libertatea nu să fii neapărat mai fericit, ci mai puțin nefericit, mai puțin afectat de oamenii nepotriviți, de joburile nepotrivite, de idealurile încă neatinse și așa mai departe.
E un egoism sănătos, tonic, revitalizant, care nu-ți dă voie să faci alegerile greșite – sau nu de multe ori – care te forțează să fii tu așa cum îți place, să devii tu așa cum e natural pe personalitatea și destinul tău. Într-o lume absurdă, pândită de boli, ură, război și moarte, nimic nu contează mai mult decât să-ți permiți ție însuți să te bucuri de puținele plăceri care te fac fericit și să te iluzionezi cu puțina libertate care-ți menține sufletul sănătos, ferit de bolile disperării și ale nefericirii.

E un egoism complex, înfipt adânc în carne, până în inima ADN-ului, care trebuie defulat, iar nu refulat, și care, de altfel, e cheia existenței ideale pentru cei care-și iubesc libertatea mai mult decât temnița. Ceilalți, adică cei aflați în închisorile minții, nu vor înțelege niciodată de ce o Reveică își dorește atât de mult egoismul în detrimentul zonei de confort oferit de familie și societate.

Post-scriptum: dacă n-ai înțeles nimic din text, nu-i nicio problemă, căci e posibil să fi scris mai repede decât am gândit.

”Fericire dublă – un zgârcit își numără banii în oglindă”

Sunt un om care trăiește modest, uneori cu prea puțin, în funcție de context și necesități, fără a avea deziluzii mari în această privință. Am bucurii simple, mai mult spirituale, care-și găsesc graiul în natură, artă, muzică, ființe ale pământului și ale văzduhului. Și prea puținul meu încerc pe cât posibil să-l transform în prea multul altora, căci zgârcenia nu-mi zace în oase și nici în vreo aortă a inimii.

Ăsta-i și motivul pentru care, atunci când ea a venit la mine să-mi ceară niște bani cu împrumut, n-am ezitat nicio clipă, ușurându-i sufletul de povara urgenței. Apoi, peste alte câteva zile, s-a arătat iarăși la poarta mea, întrebându-mă de sănătate, degustând o citronadă și lipindu-și privirea de biblioteca mea, un colț sacru al casei mele, care-mi transformă încăperea în templu al culturii și înțelepciunii.
Și după ce s-a plimbat printre pagini și volume, dizolvându-și chipul în tot felul de expresii, s-a întors către mine și mi-a zis că dorește neapărat să citească respectiva carte, întrucât a dat peste un pasaj care i-a trezit în mod surprinzător interesul.
Dar cum niciun credincios nu-și lasă Dumnezeul pe mâinile unui păcătos, m-am trezit întrebând-o:
- Auzi, nu vrei mai bine să te împrumut cu niște bani?

Zeul melcilor

Plimbarea de seară pe malul mării, imediat după ploaie, s-a dovedit a fi o delectare neașteptată, nu atât prin peisajul solitar de un albastru-cenușiu limpede, cât prin faptul că am urmărit emoționată salturile copilărești ale delfinilor care și-au găsit de treabă prin acel golf din Eforie Sud. Am privit cu drag și fascinație acești copii ai apelor nemărginite, care zburau deasupra valurilor și dispăreau chicotind în apă, de parcă se jucau de-a v-ați ascunselea printre tufele de alge de pe fundul mării, făcându-ne în ciudă nouă, adulților, pentru care copilăria e o cutie urcată în pod, peste care s-a așezat praful și de colțurile căreia păianjenii și-au întins corturile de mătase.

După minute bune de contemplare, m-am îndepărtat de mal zâmbind a fericire simplă și intensă, lăsând în urmă delfinii jucăuși, la care urma să mă întorc neapărat a doua zi, sau după următoarea ploaie, când cerul albastru se va fi scurs în mare și va fi transformat silueta orizontului într-un tablou impresionist.

Mașina era parcată sus, pe malul înalt de pământ, astfel încât am cotit după barul de pe plajă și am urcat treptele de piatră ciobită, pe mijlocul cărora o puzderie de melci se plimbau ca pe bulevard. Unii, strânși în bisericuțe, discutau cât să audă doar ei și nimeni altcineva care s-ar fi aflat în trecere, alții mai solitari se târâiau în liniște, contemplând vastitatea trotuarului și albastrul nedefinit care se ondula în depărtare, printre verdele frunzulițelor de iarbă. De jur împrejur, parfumul ploii plutea în aer și în tot cartierul de case locuite de melci, care împânziseră trotuarul ud mai ceva ca ciupercile.
De teamă să nu strivesc vreo casă rătăcită pe trotuar, am pășit cu mare băgare de seamă, astfel încât, până să ajung sus, trecuse mai bine de un sfert de ceas. Ajunsă la înălțime, am privit marea încă o dată, sărutând-o în gând și m-am întors spre locul unde era parcată mașina. Însă, nici n-am făcut bine doi pași spre locul respectiv, căci numai ce-mi aud urechile: ”cranț, cranț, cranț, cranț..!”. În urma mea, doi tineri sportivi își făceau antrenamentul de seară urcând treptele în alergare.
Amin!

Creștini cărora le-a murit Dumnezeu

De câțiva ani încoace, de când am început să pun mai multe întrebări decât să ofer răspunsuri, am sesizat că pe tărâmul politicii românești există o gravă carență de idealuri. Atât cât mintea mea naivă reușește să recepteze informație și s-o treacă prin râșnița personală, observ că politicienii noștri se încadrează, fără nicio excepție, în același tipar al oamenilor care nu-și doresc decât putere și bani și care sunt complet lipsiți de orice formă de empatie și compasiune față de cetățenii săi.

Se împlinesc aproape 3 decenii de când România a dat voie copiilor săi să se așeze pe rând pe fotoliile de conducere și să demonstreze că sunt capabili să scoată țara din griul comunist și s-o coloreze cu roșul inimii în care a ars flacăra mistuitoare a nevoii de libertate și schimbare. Oamenii nu și-au dat viața la revoluție doar pentru libertatea fizică, economică, socială, turistică etcetera, ci pentru libertatea de-a trăi cu demnitate și fără groznicele umilințe la care este supus omul aflat sub lăcomia și lipsa de scrupule ale cârmuitorului său. Din punctul meu de vedere, revoluția din 89 trebuia să aducă românilor respect și demnitate, hrană și sens, nu alte umilințe care aruncă sufletul omului în haos și disperare, determinându-l să-și dorească mai degrabă închisoare și hrană decât libertate și foame, cum bine a observat, ca un fin psiholog, Dostoievski, în capitolul ”Marele Inchizitor” din romanul ”Frații Karamazov”.

Ce mă uimește pe mine profund și dureros la politica românească este faptul că, din atâția indivizi care s-au perindat prin președinții, guverne și parlamente, unul singur n-a fost în stare și nu și-a dorit să schimbe realmente ceva, să aibă, așa cum ziceam la începutul textului, niște idealuri vizavi de funcția pe care o avea sau urma să pună mâna. Și nu pot să nu mă întreb: chiar în halul ăsta de ruinare morală să fie această țară? Chiar niciun ins cu interese politice să nu-și fi dorit niciodată să facă diferența? Să scoată capul în mulțime? Să fie intrigat de ideea de-a fi altfel? Chiar nu a avut nimeni orgoliul și ambiția de-a se transforma într-un semizeu în ochii oamenilor disperați după schimbare? Adică să reușească să schimbe fundamental metehnele țării, să aducă o îmbunătățire vizibilă, oamenii să vadă clar, palpabil, cum noul lider are acest principiu personal și imuabil de-a fi cel mai bun dintre toți, cum propria-i vanitate îl împinge să facă îndeajuns de multe lucruri bune pentru a-l pune pe poziția de-a se uita de foarte de sus la predecesorii săi și de-a-i arătata cu degetul, umilindu-i prin fapte și prin adorația oamenilor, care i-ar ridica altar și i s-ar arunca la picioare. În fond, nu asta înseamnă putere și bani? Adică și mai multă putere și mai mulți bani? Nu la asta râvnește orice politician? De ce toți aceștia se chinuiesc cu minciuni, trădări și fapte mârșave, pentru ca apoi să se epuizeze în campanii pentru a-și păstra funcțiile? Nu e mult mai simplu să ofere oamenilor ceea ce-și doresc, pentru ca apoi să fie divinizat? Nu e mult mai înțelept și mai eficient să te transformi într-o religie, într-o Mesia, decât să te chinui cu minciuni care n-au rată mare de succes? Nu te vor urma oamenii oriunde, oferindu-ți putere și bani și tot ce-ți dorești, și asta doar făcând efectiv ceva și pentru ei?

Am atâtea întrebări retorice în minte încât nici cu imaginația nu le pot cuprinde. Ce-i drept, m-am gândit și la sistem, la celulele canceroase din societate care nu dau voie trupului nației să se însănătoșească, m-am gândit la multe, dar tot nu pot să nu mă întreb cum de nu există măcar un singur om, unul singur, pătruns deja în sistem, care să nu-și dorească să facă diferența?!
Mai mult decât un ideal utopic, această atitudine n-are decât să pornească din ce simțământ vrea ea, sau tot din lăcomie și aviditate, atâta doar că aceasta ar trebui să ia forma schimbării în bine și a faptelor demne de-al ridica pe idealist pe soclul națiunii, clădit de toți românii, cu drag și fascinație pentru acest om-guru care și-a pus mâna caldă pe fruntea lor.