Sfinții locuiesc în case de lut

Am visat-o azi-noapte. Ne țineam de mână și ne plimbam pe strada natală.
- Ia zi, mamaie, cum e acolo? Ți-e bine? am îndrăznit s-o întreb cu sfială, cât să nu dispară, cât să nu mă trezesc. Mi-a zis că e bine, dar că e rece și pustiu. Un deșert primitor, acceptabil, unde nu e neapărat scrâșnirea dinților sau pucioasă. Măcar îi era bine. Când m-am trezit, m-am gândit dacă nu cumva mi-e pustiu mie în suflet fără ea și mă mint că-i este bine. Poate că nicio despărțire nu e suportabilă de nicio parte.

Printre banalitățile zilnice, îmi vine ea în minte, tăcută, cu coatele sprijinite pe masă, ascultându-ne tinerețile. Uneori, mai intervenea în discuție cu câte un ”aveți grijă, mamă!”, cu îngrijorare, fără vreo izbândă însă în înflăcărarea noastră, căci noi, tinerii, știm întotdeauna mai bine decât bătrânii.

Apoi mai sunt și istorisirile ei despre copilărie, despre al doilea război mondial sau despre datini pierdute pe ulița timpului sau uitate în podurile caselor dărâmate, în locul cărora s-au înălțat vile respingătoare, slute, pustii de identitate și căldură.

Mă văd în copilărie, la gura sobei, bând ceai de izmă și mâncând pâine prăjită pe plită, cu unt și gem, în timp ce ea spală niște rufe într-o balie îngălbenită de uz și vreme. Pe geam, zgârie iarna cu unghiile crengilor înghețate, făcându-mi semne să ies la tăvăleală. Dar eu stau lângă ea, rugând-o ca, după mic dejun, să mă suflec până la coate și s-o ajut măcar cu niște batiste, într-un colț al baliei. În odaie miroase a săpun de casă și lemne arzânde. Pe perete, ticăie un pendul, la capătul căruia se scurge timpul precum picăturile de ploaie din vârful frunzelor.

Mă reîntorc. Dispariția ei e prilej de angoase și neputințe. Nu-mi ajung amintirile, ce dracu să fac cu ele? Să mă uit ca pe niște poze vechi, amenințate mereu de îngălbenire în sertarul de sus, la care ajung greu? Vreau palpabilul, concretul, fizicul! Cu greu aș mai putea găsi un om atât de blând, de iubitor și de milostiv ca ea. O inimă mare și strălucitoare lăsată moștenire pentru cei care ascultă în timp ce aud. Cum zicea Diogene, care umbla cu un far în plină zi și striga: ”caut un om!”.

Of, bunică dragă, caut o înțeleciune ca a ta, din care sa-mi împletesc aripi și să zbor deasupra mizeriei umane! Ai fost o femeie simplă, care a locuit într-o casă modestă, într-un sat mic, într-o țară necunoscută, într-o lume largă, dar ai înmiresmat pământul cu ființa ta. Mă uit la fiecare bătrână pe care o întâlnesc în cale și mi-e ciudă până la venin, până la buză tremurândă, că niciuna dintre ele nu ești tu.

Întru amintirea ta, o să fiu un om minunat, o să-mi întind brațele către desăvârșire, o să fiu o pasăre măiastră de Brâncuși, căci nu există lucru mai minunat pe lumea asta ca un om care a intrat în viață păcătos și a ieșit sfânt. Să fii binecuvântată acolo unde universul ți-a sădit grădina și te-a pus pe tine cea mai parfumată dintre flori!

Săgeata trece prin stomac

Treaba asta cu fluturii în stomac e o tâmpenie. În primul rând, pentru că sucul gastric digeră aceste silfide care mai mult te gâdilă cu aripioarele lor delicate în loc să te cutremure, să te zgâlțâie din rădăcini. Și, în al doilea rând, pentru că atunci când ești îndrăgostit, simți mai degrabă că un ditamai balaurul ți s-a ghemuit în pântec și dă din coadă ca un nebun, zvârcolindu-se să-și facă loc printre țesuturi, zdrobind totul în cale și înaintând violent către inimă.

Apoi, când ajunge la ea, balaurul acesta se încolăcește în jurul ei, o adulmecă timid și apoi o strânge atât de tare încât simți că ți se taie respirația. Din acest motiv, eu cred că nu plămânii sunt cei care se ocupă cu respirația în organism.

Așadar, refuz să cred că niște biete ființe precum fluturii sunt în stare să se ia la trântă cu inima, acest vulcan fioros, sălbatic, răzvrătit și în calea căruia numai fluture să nu stai. Cel mai probabil că, atunci când ne îndrăgostim, în stomacul nostru se află o ființă mitologică, cu puteri supranaturale, un zeu nestatornic și zănatic.

Primii fiori de dragoste

Capitolul Secolul 21

El avea 15 ani şi ea 14. Învăţau la aceeaşi şcoală şi împărţeau acelaşi tramvai pe o distanţă de două staţii.

El o curta intens: priviri pierdute în irisul ei, zâmbete ciuntite de emoţie, cuvinte nerostite în timp ce-i mângâia, pe coridor, parfumul cu nările, bufonerii în timpul orelor de sport şi multe alte zburdălnicii ale sufletului adolescentin.

Ea, deşi îi răspundea cu absenţa unei inimi în care clocotesc deopotrivă amorul şi teama, avea mereu grijă să nu-l descurajeze. De cele mai multe ori, îi înhăţa privirile şi i le smotocea într-un zâmbet răutacios şi capricios. El avea pe faţă mai multe semne de întrebare decât coşuri. Zbura ludicul între ei mai ceva ca un porumbel voiajor.

Într-o zi, inevitabilul s-a produs. Cu nişte curaj lichid injectat în inimă, încălecă tastele mobilului (reuşise destul de uşor să facă rost de numărul ei de telefon) şi începu să execute câteva mişcări cu degetul mare. Ştia că e timpul să ia atitudine.

Ea primi mesajul cu emoţia înţepenită-n gât. Cu chipul îmbujorat de nerăbdare, citi cele câteva rânduri care i se rostogoleau în faţa ochilor:

„De azi sunt singur acasă. Ai mei au plecat pentru 2 zile la ţară. La ce oră să te aştept mâine la mine?”, şi sms-ul continuă cu adresa la care el locuia.

Şocată în primă fază de impertinenţa lui, şi furioasă după, ea îi scrise în grabă ceea ce părea a fi o furtună cu acumulatorul încărcat:

„Tocmai mâine???”

In hate with you!

Foarte mulţi dintre noi suntem sătui de această sărbătoare a Iubirii. Ne sufocă ipocrizia asta în haine de gală. Motiv pentru care vin cu o propunere: să sărbătorim şi o zi a ..Urii.
Să existe şi o zi dedicată integral afişării antipatiilor faţă de persoanele care ne mănâncă zilele pe pâine.
Iată, deci, mai jos câteva idei despre cum putem sărbători această minunată zi a firii omeneşti:

- făcând declaraţii de ură (“Te-am urât de prima dată cînd te-a văzut şi te voi urâ până când moartea ne va despărţi!”, “Eşti cel mai nasol lucru care mi se putea întâmpla!”, “Mori!”, “Du-te dracu!!”..etc);
- înjurând pe stradă, la birou, în familie, la televizor (în limba latina între intelectuali, pe TVR Cultural);
- trimiţând plicuri cu antrax duşmanilor (aviz cocalarilor!);
- comercializând diverse dulciuri cu otravă;
- fugărind vecinii cu topoare, bâte, săbii;
- organizând spaţii speciale în care amantele şi soţiile să se poată părui în voie;
- încurajând ginerii să-şi dea soacrele cu capul de pereti şi invers;
- domnii să ofere plante cu spini doamnelor;
- tinerii proaspăt căsătoriţi să divorţeze pentru 24 h (ca test pentru viitor);
- să se facă cadouri precum: funii de spânzurat, săbii pentru harakiri, furadan de băut, lame de tăiat în baie, pistoale pentru tras în gură, etc;

Sunt o mulţime de idei eficiente pentru punerea în aplicare a acestui sentiment răspândit şi perfect uman – Ura.
Ceva sigur mi-a scăpat din înşiruirea asta de liniuţe, motiv pentru care aştept din partea voastră completări. Ce-ar mai lipsi deci ca sărbătoarea Urii să fie completă?

P.S.: încă nu m-am putut hotărâ care organ ar fi potrivit pentru a simpoliza ziua asta. Mă gândeam la ficat (că e în complicitate cu fierea).