Și am ajuns înainte mergând înapoi

Deși m-am grăbit spre gară cât am putut, tot n-am reușit să ajung decât atunci când trenul șerpuia în depărtare. Mă luasem cu somnul și ratasem startul. M-am resemnat imediat, căci gerul de pe peron îmi asediase și sufletul, nu doar oasele. Printr-un geam zgâriat al sălii de așteptare, un tonomat de cafea îmi făcea discret cu ochiul, ca o prostituată care își arată pulpanele grase bărbaților singuri. Am intrat ca împinsă de o rachetă, lăsând în urma mea aburul cald al respirației. În sală mai era doar un câine care dormea încolăcit, cu capul băgat adânc în propria-i intimitate, cât să riște, dacă s-ar mai fi forțat puțin, să dispară cu totul în el însuși.
Mi-am azvârlit pe gât apa chioară cu pretenții de arabica și am ieșit agale în urma trenului, încurajată fiind și de soarele care tocmai își băgase capul pe cer și rânjea ca un drac. Era abia dimineață, astfel că aveam toată ziua la dispoziție să prind trenul. Șinele luceau ca o sanie răsturnată cu alunecatul în sus.

Am urnit. Spre uimirea mea și a mecanicului de locomotivă, în foarte scurt timp am ajuns trenul din urmă, pe care l-am și depăși nițel din neatenție. M-am dezmeticit rapid și am apucat un vagon de ușă, deschizând-o rapid și aruncându-mă vioaie înăuntru. Un călător mai tinerel, foarte amabil din fire din câte am reușit să observ, m-a invitat să iau loc cu el în picioare. Pentru că erau destule astfel de locuri disponibile, am acceptat cu plăcere, mulțumindu-i flăcăului pentru inima largă care încăpea într-un loc atât de îngust precum acel vagon cfr care ducea spre casă. Timp de mai multe ore, am șezut relaxată în picioare, invitând la rândul meu călătorii care ajungeau trenul din urmă și nimereau în vagonul în care mă aflam și eu. Se ajunsese astfel la un moment dat, din cauza masei de oameni care se apropia în viteză, ca vagoanele să rămână fără locuri în picioare și să-i determine pe unii dintre călători să rămână nefumați, de teamă ca nu cumva cei care mergeau pe lângă tren să nu le ocupe locurile. Undeva în fața locomotivei, o bătrâna se deplasa cu greu, ajutată de un baston cangrenat care dădea semne de capitulare. Fără să stau prea mult pe gânduri, am coborât rapid, ajutând-o să ia locul meu în picioare. Bătrâna mi-a mulțumit, iar apoi L-a rugat pe Dumnezeu să-mi dea sănătate, cerere pe care am acceptat-o imediat, întrucât afară se lăsase iarăși frigul, iar până la București mai era cale lungă.

Am să scurtez puțin drumul poveștii și-am să vă spun că am ajuns în Gara de Nord la timp, fără nicio ticăire de ceas întârziere. După 13 ani și 18 zile, spre seară, am aflat la știri că trenul Galați-București urma să ajungă și el în gară, însoțit fiind de alți călători care așteptau ca cineva să coboare la o țigară. În vagoane, printre crăpăturile scaunelor de lemn, zăceau îngropați bătrânii care s-au încăpățânat să rămână în tren, în loc să parcurgă drumul pe jos, în mai puțin de juma de zi.

Septembrie Saga

# Pe vijelia asta de afară, eu m-am îmbrăcat și am plecat spre muncă ca un pui de bogdaproste, cum ar spune bunică-mea. Sau în curul gol și-n boandă. Cu bluza subțire ridicată până-n gât și cu o pereche de pantaloni care se simțea puternic atrasă de gravitație, mergeam printre oamenii îmbrăcați în cojoace și care-și dădeau coate la trecerea mea pe lângă ei.
După ce-mi ridicam pantalonii, îmi trăgeam bluza în jos, pentru ca apoi să trag iar de pantaloni în sus, în timp ce observam cum bluza se ridică la cer, dezvelindu-mi burta și șalele precum o statuie la inaugurare.
Da, haina îl face pe om: caraghios sau elegant, după posibilități. Azi dimineață, în cazul meu, haina m-a făcut o balegă zgribulită, care făcea vântul să se simtă zmeu.

# Am fost duminică în Piața Universității să casc gura la protestele cu Roșia Montana. Aș fi vrut și eu să protestez, dar n-am reușit să mă decid împotriva a ce. După maxim jumătate de oră, mi-am luat tălpășița spre casă, plictisită și dezamăgită că nu s-a bătut nimeni.

# Cele mai multe reacții la auzul știrii că un copil a fost omorât de câini sunt pentru trimiterea patrupedelor pe lumea cealaltă, să dea socoteala în fața divinității pentru faptul că trăiesc liberi și îndrăznesc să-și asume drepturile asupra teritoriilor cucerite. Acum, între noi fie vorba, omul n-ar face niciodată asta, n-ar ucide pe nimeni care ar îndrăzni să-i calce proprietatea. Ba chiar și-ar lărgi brațele și, cu inima zvâcnind a fericire, ar exclama emoționat: ”Omule, ce-i al meu e și al tău! Ia tot ce am, că nu mă supăr!”

Omul are această aroganță cum că viața lui e cea mai prețioasă, că lui i se cuvine totul, iar universul nu este decât un apendice al acestuia, având drept scop slujirea lui.
”- Bă, trebuia să lăsați dracului oamenii, că sunt în stare să se omoare între ei și singuri, n-au nevoie de ajutorul vostru!” ar rosti indignat Dumnezeu către ceata de patrupede sosite cu coada între vine la Judecata de Apoi.

Și vorba bancului cu rechinii și avionul: – Tati, și pe noi n-or să ne mănânce viermii? .. – Ba da, tată, dar cu plăcere, nu în scârbă cum se întâmplă în cazul celorlalte specii!”

Programul ”Prima spovedanie”

Ion mergea pentru prima dată la preot să se spovedească. Nu era prea bătrân ca să fie numai bun de arătat cu degetul, dar nici a lăstar nu mai mirosea.

S-a pregătit temeinic pentru acest moment: și-a tras adidașii cei noi, blugii cu ștrasuri, cămașa în pătrățele și a ieșit evlavios pe ușă. La biserică, preotul l-a întâmpinat cu o sprânceană ridicată milostivă, semn că ziua se arăta productivă încă de dimineață. Ion și-a zis păsul: păcătuia. Preotul l-a asigurat că-i ceva normal printre oameni și apoi l-a întrebat cu ce anume.

-Cu femei, părinte, cu multe femei. Și parcă am ostenit să trec așa de la una la alta! Îs bătrân de-acum, mă lasă balamalele. Mi-s dragi de-mi vine să iau foc, dar mi-e teamă să n-ajung cenușă!

Preotul l-a asigurat că, dacă nu se astâmpără cu muierile, cu siguranță o să ajungă cenușă, dar nu din cauza lor, ci în focul Gheenei, pe lumea cealaltă. Și apoi i-a explicat pe îndelete întregul proces de incinerare în cazanele sub care dracii vâră cărbuni necontenit. De asemenea, i-a zis că problema se poate rezolva cu o moliftă și o donație în contul celeilalte biserici care se construia mai la deal. Ion, vizibil nemulțimit de cele aflate, și alb ca varul de pe pereții Raiului, și-a salvat sufletul de la pierzanie scoțând portofelul din buzunar și îndesându-i popii în sutană cât pentru trei generații de păcătoși. Înainte să iasă pe ușa bisericii, preotul i-a amintit, în treacăt, că ar fi bine ca pentru o perioadă să se abțină în a mai avea relații intime cu femeile. Iar Ion a făcut întocmai, luând cea mai bună decizie pentru a deveni abstinent: s-a însurat.

Noaptea de ursitoare

Pe lumea asta sunt două lumi: cea care merge tot timpul înainte și cea care se oprește atunci când un bolovan de mărimea unei galaxii te lovește în moalele capului. Este un eveniment nesemnificativ pentru mișcarea de revoluție a pământului, dar de intensitatea unei apocalipse pentru cel vătămat.

Undeva, în depărtare, se aude vibrând o petrecere. E noapte, iar vâlvătaia unei flăcări flămânde călăuzește privirea. În jurul focului care gâdilă cerul cu o limbă lungă și ascuțită, o ceată de fete dansează frenetic în horă. Se țin strâns de mâini, își aruncă priviri aprige și râd malefic. Sunt voinice, voluptoase, mândre, înfiebântate. Pământul de sub ele înfundă tot mai mult, pe măsură ce hora se încinge cu ferocitate. Gălăgia se revarsă în jur ca o epidemie. Râsul drăcesc se eliberează din cumpătare și umple gura fecioarelor posedate de o muzică surdă.

Furia, dezamăgirea, angoasa, amărăciunea, dezolarea, ura, neputința, nedreptatea, toate dănțuiesc nebune, ca niște iele, pârjolind sufletul cu picioarele lor înflăcărate.

Pe lumea asta e o singură lume: cea care merge tot timpul înainte.

O zi obișnuită din viața unui drac

Mă așez la masa de scris să dau drumul inspirației să curgă. Cheful de scriitură aburește fierbinte în ceașca cu floricele albastre.
Perfect! îmi zic. Îmi trosnesc degetele sănătos și dau să împing prima literă în tastatura care, între noi fie vorba, mereu îmi pare ca o tabletă de ciocolată.

Sună telefonul. E fixu’. Mă ridic de la masă și o zbughesc înăuntru, să calmez receptorul care țopăie nervos în furcă.

Mă întorc la masă. Mă așez. Trag aer în piept și mă năpustesc în tastatură. Apuc să mâzgâlesc prima literă.

Strigă la poartă. E țața Ana. A venit să întrebe de maică-mea.
- Și când se întoarce? mă întreabă cu ochii bulbucați de tămâioasă.
- Nu știu, nu mi-a dat raportul. Data viitoare, o pun să dea cu semnătură înainte de-a pleca de acasă!
Țața Ana pleacă îmbufnată, mormăind ceva în gând. Îi aud suduiturile după cum își strâmbă fața.

Măica-mea iese în prag nedumerită. Îi spun că i-am salvat timpul de la pierdere. Nu-i dau amănunte.

Masa mă primește tăcută. E frumos afară. Încep prima frază.
Mă strigă maică-mea. A ieșit iar în prag. Are nevoie de niște ajutor prin casă.

Două ore mai târziu mă așez la masa de scris. În sfârșit, mă pot apuca de scris.

Taică-meu intră pe poartă. E grăbit și iritat. Mă strigă. Îi repar telefonul. Tehnologia asta modernă îi nevastă cu dracu’ împielițat!

Mă întorc la masă. E tot mai cald afară. S-a lăsat prânzul peste sat. Bateria laptopului s-a scurs aproape toată. N-am chef să scriu în casă, mi se usucă inspirația acolo.

Soarele se tolănește pe cer.

Intru în casă după hârtie și pix. Mă întorc rapid la masă. Pixul nu scrie. Strâng din dinți. Stau bine cu calciul în oase. Mă ridic după altul. Mă întorc cu un pumn de pixuri. Doar unul scrie cu sughițuri. Tomberonul le înghite pe toate flămând.

Găsesc stiloul. Mai are puțină cerneală. Îmi ajunge de-o pagină. Nu-mi trebuie mai mult. Mă uit în jur. E liniște, pare că e timpul să mă apuc în sfârșit de scris. Îmi suflec mânecile. Înhaț stiloul de cap și-l așez pe foaie. Scriu primul cuvânt. E bine. E liniște. Sunt bucuroasă.

Strigă la poartă…