Codrul de pâine și pădurea de lașități

Într-o societate marcată de foamete și boli, ați crede că dreptul la demnitate și respect ar fi un moft, un capriciu izvorât din adâncurile plictisite ale unui om sătul de atâta bine. Sau poate n-ați crede asta, dar societatea de aici și acum, cu starea ei de degradare fizică și morală, îmi hrănește acest gând plin de neliniști, al faptului că întâi trebuie să-mi astâmpăr foamea și abia apoi să pomenesc de principii. Sărăcia încearcă să propovăduiască ideea conform căreia burta plină oferă mai multă fericire decât demnitatea. Și de multe ori așa e, dar și sufletele au grade diferite de evoluție.
Varianta inversă a sistemului de valori oferă neplăcutul sentiment de vinovăție care, de cele mai multe ori, mă determină să fac un compromis dezgustător, să mă las dusă de valul mediocru al conformismelor sociale. Mă opun îndeajuns de mult, exersez reforme personale și dezleg câinii fioroși ai propriei rebeliuni, dar obosesc repede și mă resemnez cu ideea că nu toată lumea s-a născut să fie înaintea vremii sale.

Demnitate și respect. Libertatea vine apoi de la sine, atât cât poate și ea săraca. Căci până și libertatea are zgardă la gât.

Dacă întinzi urechea în vecinătatea existenței tale, aproape că auzi două țațe cum pălăvrăgesc cu poftă despre una, o copilă din zonă, care s-a măritat cu unul mai avut și a scăpat astfel de sărăcia în care se prăpădea.
- Îi mai trage vreo două scatoalce până îi colorează ochii, dar măcar acum are ce pune pe masă și e casa ei! zice una din ele.
Discuția e în toi pe orice subiect.
- Ionel al meu ia doar câteva sute de lei leafă, uneori ajunge acasă și la zece seara, dar măcar are un loc de muncă! se încurajează a doua.

Mulțumirea lor e deplină. Ele reprezintă caricatura omului sărac, cu viață searbădă și monocromă, care-și îmbrățișează condiția grea, supusă mereu mizeriilor și umilințelor, dar care, precum sindromul Stockholm, o acceptă ca pe un dar de la Dumnezeu, o binecuvântare față de care începe să simtă un atașament profund. În drept, ar schimba ceva pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, dar e bine și așa, cum vrea Cel de Sus. Resemnarea, acceptarea, mioriticul, toate acestea împing sufletul către buza prăpastiei existențiale.

E o luptă continuă și dificilă pentru a avea un nivel minim de demnitate. Ești, sunt, suntem singur, singură, singuri împotriva tuturor celor care nu pricep de ce nu acceptăm muncile, oamenii, situațiile, evenimentele cutare. De ce le refuzăm cu încrâncenare și furie, până aproape rămânem singuri în timpul și spațiul nostru. Toate argumentele pertinente din lume nu pot dezgheța mințile pietrificate de prejudecăți, lipsă de educație și viziune, de moralitate îndoielnică și josnicie. Spaima de singurătate și sărăcie obligă oamenii, de cele mai multe ori, să accepte orice formă de trai, până la ticăloșie uneori.
Sufletul meu, vorba lui Dostoievski, e mai curând de ostaș, decât de civil. Și ce frumos mai spune acesta în Frații Karamazov: ”Caută să fii altfel decât ceilalți și, chiar de-ar fi să rămâi unicul în felul dumitale, rămâi așa!”

Moşule, uşor cu bătrâneţea pe scări!

Dostoievski naște în mine niște sentimente nebănuite. În ”Oameni sărmani”, cartea pe care o citesc acum, o anume Varvara Alexeevna corespondează cu Makar Alexeevici, un bătrân care locuiește peste drum de dumneaei și care, totuși, nu poate comunica decât prin răvaşe. Până în punctul în care mă aflu, nu-mi dau seama care e natura relației dintre ei doi, însă cert e că, deși sunt săraci, Makar își cheltuiește mai toți banii pe nevoile Varvarei. Fata, căci are o vârstă fragedă, se opune generozității bătrânului, care își sărăcește existența și mai mult. Şi să vă citez: ”Makar Alexeevici, ai să ajungi la sapă de lemn în felul ăsta! Ce, e glumă cât ai cheltuit cu mine? Doamne, ce risipitor ești! Și nici n-aveam nevoie! Toate astea-s de prisos! Știu, sunt încredințată că ții la mine și nu e nevoie să mi-o amintești prin daruri. Ș-apoi mi-e greu să le primesc, când știu cât te-au costat! Odată și pentru totdeauna, îți spun să te astâmperi. Ai înțeles? Te rog, te rog din tot sufletul!”. Şi cum credeți că reacționează el? Înţelege că e sâcâitor şi îşi vede de lungul nasului zbârcit? Neee! Dar ce, îi prost? Îi scrie fetei: ”Fetița mea dragă, ce atâta vorbă pentru patru cămășuțe pe care ți le-am trimis? Pentru mine, măicuță dragă, e o bucurie neînchipuit de mare să te mulțumesc! Asta-i plăcerea mea și te rog să mi-o lași. Nu mai deschide vorba și nu te mai împotrivi!”

Și o țin amândoi așa multe vreme, moment în care intervin sentimentele mele nebănuite. După pasele astea dintre Varvara și Makar, în care practic se invită unul pe altul să ia loc pe scaun, printre alte subiecte evident, răbdarea mea ia foc și mă iau la ceartă cu cartea: ” Bă, moșule, da’ ești culmea! Nu vezi, bre, că muierea nu vrea nimic? Ce dracu’? Deja mă disperă și pe mine! Dacă într-adevăr nu vrea și insistă cu asta, pricepe naibii că mai degrabă ar prefera să te dea cu capul de pereţi decât să-ţi vorbească frumos, că poate aşa te trezeşti! Parcă eşti la grădiniţă, când îi furi bentiţa şi, în ciuda plânsetelor ei, tu pândeşti la colţ, să ştii când să fugi iar. Smintitule!”

Da, și uite așa mă cert cu cartea în fiecare seară când, sătul să mă vadă cu clăbuci la gură, iubitul mă mângâie tandru pe păr, încercând astfel să înfigă un steag alb în suflețelul meu zbuciumat. Și după ce mă calmează şi-şi vede de treburi, apuc iar cartea de beregată şi încep: ” Bă, moșule, ****** mă-tii ****** etc.”

Iubirea față de cruzime

Știu că s-a scris mult despre subiectul ăsta și chiar am vrut să păstrez tăcerea, dar parcă simt totuși nevoia să defulez într-o părere. În fond, scrisul e o formă de terapie care trebuie exersată când și când.

Cruzimea

Este absolut revoltător în ce hal a manipulat presa oamenii cu problema maidanezilor. Și mai absurdă e setea de sânge canin care a pus stăpânire pe sufletele uscate. Unii oameni omoară cu atâta sânge rece bietele animale încît am impresia că, undeva în adâncul lor, abia așteptau ocazia să ucidă în voie, legal, să simtă plăcerea morții ivite din mâinile lor. Niciodată instinctul criminal n-a fost mai evident ca în aceste zile, când nevoia de crimă a țâșnit, ca o infecție, din inimile stricate ale unor indivizi fără Dumnezeu și fără rost în lume.

Compasiunea

Indiferent de ceea ce spun oamenii mari, compasiunea nu e o slăbiciune, ci o tărie de caracter. Să ai o inimă în corp înzestrată cu simțuri mai dezvoltate decât cele biologice e o dovadă de putere. Există o replică foarte bună în cartea ”Codul lui DaVinci” care spune cam așa: ”Noi, britanicii, judecăm buna creștere a unui om nu după felul în care se poartă cu prietenii, ci după compasiunea pe care o arată dușmanilor!”. În cazul nostru de față, ”compasiunea pe care o arată ființelor fragile”.

Trufia

Omul este convins de faptul că lui i se cuvinte totul, că la picioarele lui întreaga natură ar trebui să i se închine, în frunte cu Dumnezeu, care ar face bine să-i îndeplinească mai repede dorințele alea. Într-o lume în care toate speciile omoară doar pentru a se hrăni, deci pentru a supraviețui, omul omoară din plăcere, pentru propria distracție. Și foarte bine a spus-o Dostoievski în ”Frații Karamazov”: ”Am auzit spunându-se că omul e crud ”ca o fiară”, ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer și o insultă pentru bietele jivine; nicio fiară de pe fața pământului nu se poate compara în privința asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecțiunea. Un tigru se mulțumește să-și sfâșie și să-și înfulele prada, e tot ce știe el să facă. Nici prin minte nu i-ar trece, bunăoară, să țintuiască oamenii de urechi, lăsându-i să se chinuie așa o noapte întreagă, chiar dacă ar putea s-o facă.”

Iubitorii de animale

Am auzit termenul ăsta folosindu-se abuziv în ultimele zile, și cu ghilimele, și fără. Fără îndoială că puțini îi pricep adevăratul înțeles. A fi iubitor de animale nu înseamnă a iubi pisicile și câinii, a le da de mâncare pe stradă, a le adopta sau a fi de partea lor când o nedreptate li se face. E drept, contează și acest aspect, dar nu asta este esența. A fi iubitor de animale înseamnă a iubi toate viețuitoarele pământului, fără discriminare, și a le acorda respectul cuvenit. Mai mult, iubirea față de celelalte specii înseamnă în mod implicit și iubirea față de întreaga natură. Să ai un câine în casă dar să simți dispreț și repulsie față de jigodia de pe stradă, plină de râie și bube, e o dovadă de ipocrizie și egoism. A fi iubitor de animale înseamnă să fii fascinat de minunea existenței lor, de modul în care reușesc să trăiască și să se adapteze mediului, fără ajutorul tehnologiei, de aceea ce sunt, de ceea ce pot, ceea ce învață și modul în care evoluează. A fi iubitor de animale înseamnă să simți libertate și bucurie în preajma lor, să înțelegi cât de multe sunt ele și cât de puțin ești tu. Viețuitoarele pământului te învață modestie și înțelepciune. Atașamentul de animale nu e frustrare, cum am auzit deseori, că nu poți avea proprii copii sau un partenet de viață, ci e dovada clară a superiorității unui spirit. Iubești celelalte ființe pentru că sufletul tău e bogat, și nu pentru că e pustiu.

Shakespeare

În Hamlet există o replică esențială pentru înțelegerea rostului pe lume a oamenilor: ” Ce-i omul.. Un om poate pescui cu viermele care s-a-nfruptat din rege și poate manca peștele care a mâncat viermele. Noi îngrășăm toate celelalte viețuitoare ca să ne îngrășăm pe noi ca să-i îngrășăm pe viermi. Regele gras și cerșetorul slab nu sunt decât douș feluri de mâncare, două talere la o singură masă. ” Așadar, înainte de-a considera că moartea unui câine nu contează, uită-te la tine și imaginează-ți că cineva, undeva, poate considera că moartea ta nu contează, și va acționa ca atare. Ești la fel de important pe lumea asta ca și un câine. Și la fel de fragil.

Vulpiță

Vulpiță a fost un maidanez, un vagabond. Era adult când l-am luat la mine acasă. Își făcea veacul pe lângă școala din sat, mâncând pâine și biscuiți de la copii. A mușcat și oameni. De frică, de apărare, de supărare. Când a început să vină pe la mine pe la poartă (eu îi dădea salam), era slab și speriat. Cum e în poza de mai jos.


Acum e gras, educat, falnic, stăpân peste ograda lui. Și e deștept, uimitor de inteligent. Vulpiță e iubirea mea, e terapia mea, e înțelepciunea mea. Așa arată acum.

Croitorul

L-am găsit prin iarbă anul trecut. A fost fascinație la prima vedere. Am aflat că se numește ”croitorul alpin” și că nu este de loc de prin părțile noastre. Nu știu cum a ajuns la mine în grădină. Cert e că l-am analizat îndelung în ziua respectivă, l-am privit cu admirație și curiozitate. Atâta frumusețe m-a îmbătat.

Concluzie =====> Wonderland

P.S.: Au mai scris pe subiect bine, cu mintea deschisă:
Goran
Emil
Cosmin

Sculptură în carte

Leoaică tânără, ideea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat ideea, azi, de faţă.

De fapt, astă-toamnă m-a mușcat, în timp ce căram într-o magazie lemne proaspăt tăiate. S-a năpustit asupra mea, împingându-mă cu putere în gândurile mele.
Cu mintea zgâriată, prăfuită pe haine și cu mîinile aspre de la seva uscată, am început să contemplu asupra destinelor cărților, care se nasc din mlădițe și care, precum lepidopterele, se metamorfozează într-un fluture din hârtie și coperți.

Am născut o carte înainte de-a o concepe. Am dat viață unei bucăți de lemn, am însuflețit-o cu personalitate arzătoare. Până și bucățile de lemn au propriul lor destin.

De ce ”Frații Karamazov”? Pentru că e îmbelșugată, monumentală, infinită. Pentru că a săpat în mine, a remodelat, a clădit, a înalțat în adâncurile mele.

Pericolul care se ascunde în cărți

De curând, am dat jos un serial rusesc , cu acțiunea plasată în secolul 19, motivată fiind de serialele BBC pe care le-am urmărit cu mare încântare. Speram ca decorurile, costumele și prestația actorilor să fie măcar la fel de interesante precum filmele britanice. Dar s-a dovedit a fi un film atât de prost încât, până și vecinul meu de 70 de ani, otevist convins, și-ar simți lezată inteligența primitivă dacă ar urmări așa ceva.

Spre dezamăgirea demnității mele însă, în loc să-l închid, să-l fac mototol și apoi să-l arunc în foc, eu am continuat să văd episod după episod, fascinată fiind de limba nativă, care-mi suna în urechi precum o sanie trasă pe asfaltul uscat, și de înfațișarea actorilor. În toate scenele și în toate cadrele, apărea câte un Lev Mîșkin, o Nastasia Filippovna, un Rogojin, un Feodor Karamazov, un Smerdeakov, un Aleoșa, o Katerina Ivanovna, o Grușenka, un Raskolnicov, un Svidrigailov, un Alexei Ivanovici, o Polia Alexandrovna etc. Am făcut mari eforturi să mă conving de faptul că în fața mea se desfășura o scursură de film, însă personajele mai sus menționate îmbrăcau toată anatomia actorilor, astfel că mi-a fost imposibil să mă împotrivesc.

Și uite-așa am ajuns la o concluzie șocantă: Dostoievski mi-a spălat creierul.