Vând creier

Am închis ușa în urma mea și am ieșit în stradă. Plouă cu frig. Mi-am ridicat gulerul de la palton, mi-am strâns eșarfa mai bine în jurul gâtului și am pornit.

O iau de la capăt. Îmi caut alt culcuș în care să-mi încălzesc picioarele și să-mi dezgheț inima. Și mintea.

Îmi caut alt loc de muncă în București. Mi-am luat la revedere de la colegi și am plecat, pe ușa aia pe care am închis-o în urma mea. Plouă și e frig pentru că orice (re)început e greu, mai ales într-un oraș cu oameni flămânzi și interese meschine.

Nu sunt proastă. Pot și îmi place să muncesc. Pot și îmi place să scriu. Pot și îmi place să fiu mai bună decât ceilalți. Și în general sunt mai bună decât ceilalți. Pentru că am mintea deschisă, am logică, rațiune, intelect, respect, bun simț, seriozitate și bune intenții. Și talent. În general, am o modestie ușor modestă.

Acest text este pentru oamenii din online care caută un om bun ca mine. Știu comunicare, social media, copywriting și alte asemenea cuvinte care se întind pe pâine și se mănâncă la micul dejun, cu tot cu cafea neagră, demidulce. N-am experiență de câmp de război, dar am mintea tăioasă ca o baionetă.

Așadar, caut job. Am nevoie de puțin ajutor să răspândesc acest mesaj, să ajungă unde trebuie. Poate cineva are nevoie de mine, poate lipsesc dintr-un puzzle. Am și CV, dar nu-l pun aici, ci o să-l trimit la timpul potrivit acolo unde va fi nevoie. Dar, pentru a mă lipi în golul geometric, am nevoie să mă ajutați cu un share sau tweet sau ce mai considerați că poate fi oferit ca mână de ajutor. Doar dacă doriți, nu e obligatoriu să fiți buni samariteni! Dar vă mulțumesc. Măcar și pentru faptul că ați ajuns la rândul ăsta și ați citit tot textul, Cine știe ce iepure sare din tufișul 2.0.

O comunitate mare de pitici pe creier

Unii oameni se apucă de scris pentru a-şi curăţa sufletele de dureri, alţii o fac pentru celebritate sau nevoia de a-şi da importanţă, eu (mă chinui să) scriu pentru că oricum altceva nu ştiu să fac (bine, îl şi iubesc, dar asta e altă discuţie).  Însă, la cât de rar conving câteva cuvinte să se împerecheze în ceva lizibil cu pretenţii literare, cred că e clar cât mă descurc şi cu scrisul.
Am impresia că o să devină laitmotivul vieţii mele treaba asta, o frustrare de cuvinte despre neajunsul de cuvinte. Exact ca în povestea cu fata aia care, din cauză că nu reuşea niciodată să-şi ducă la capăt intenţiile sinucigaşe, începuse să dispere şi mai mult, astfel încât ajunsese în faza în care se chinuia să se sinucidă din cauza exasperării că nu reuşea să-şi curme viaţa. Fac o paranteză fără paranteze: pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu analogiile, fac precizarea că nu intenţionez să mă sinucid.

Aşadar, o să scriu, cum de altfel am mai menţionat şi în alte posturi de-ale mele, despre faptul că nu pot să scriu. Vorba lui Groucho Marx: As I said before, I never repeat myself.

- Ce faci, fă Oană, aici?
- Scriu.
- Ce scrii?
- O povestire despre faptul că sunt incapabilă să scriu.
- Şi iese ceva?
- A, da, am ajuns deja la capitolul zece!.

Cum toţi caută povestea vieţii lor în alţii, aşa caut eu povestea vieţii tuturor în mine. Dacă tot nu sunt în stare să fac nimic, măcar să fac ceva, nu?

Of, ce zădărnicie!

Sfântul Creier

Să ne imaginăm că nu suntem de acord cu Rousseau, Nietzsche sau Fitzgerald. Nu cu întreaga lor operă, ci cu anumite idei. Combatem, în urma unor experiențe personale și a unei judecăți raționale, câteva teorii ale acestor oameni inteligenți. Și ne manifestăm părerile în gura mare, în târg, în fața unui auditoriu real sau virtual. Evident, ne ajutăm opiniile cu argumente pertinente și nu lipsite de logică. Nu mă refer așadar la ”noi” ca la niște imbecili care nu înțeleg nimic, dar care sunt împotriva a tot. Ne imaginăm că vorbim de opiniile unor oameni capabili și deschiși la minte.

Dar să nu mai întind guma.

Ce se întâmplă după acel moment? Da, în clipa imediat următoare. Ei bine, intrăm într-o zonă de conflict cu caracter religios. Nu, nu e vorba de creștinism, iudaism sau islamism, ci de un grup de oameni (care se vor) deștepți și care sar la gâtul nostru cu un satâr de dimensiuni hiperbolice. Nu contează dacă avem sau nu dreptate, simplul gest de-a combate un mare autor devine automat un sacrilegiu. Aceștia nu pot accepta nici în ruptul capului faptul că tu nu poți fi de acord cu absolut toate ideile acestora. Cum să n-aibă dreptate Cehov sau Huxley? Ce, ești nebun?

Găsesc o izbitoare asemănare între fanaticii religioși și cei care se simt intelectuali: niciunul dintre aceștia nu acceptă alte păreri, iar punerea în genunchi în fața Mai Marelui reprezintă o obligație, nu o opțiune.