Țara Soarelui (care nu mai) Răsare

România, astăzi, fierbe. Aruncată într-un imens cazan și vârându-i-se cărbuni încinși sub el, țara asta clocotește. E o stare generală de furie, dezamăgire, consternare, ură și absurd. Partidul aflat la putere le-a luat românilor umila speranță la o viață mai demnă și le-a aruncat-o în focul de sub cazan. Adevărul e că niciun alt partid nu ne-a urcat pe culmile fericirii, dar măcar aveam o dulce iluzie. Însă cel de acum a tăiat o sfoară fragilă, de care eram toți agățați, lăsându-ne să cădem în hăul adânc și întunecat al blestemului neamului românesc. Căci, așa cum spunea Cioran, conceptul prin excelență românesc nu este dor, ci nenoroc. Adicătelea, să te eliberezi de sub jugul comunist pășind pe un pod de jertfiți, până pe malul celălalt, al speranței supreme, pentru ca în demers să cazi totuși în râul învolburat al tranziției democratice, luptându-te să nu te îneci, mai apoi reușind să ajungi la mal, iar în final să (re)vină acest partid dezumanizat, nefast, și să te arunce înapoi pe celălalt mal, de unde ai plecat, iată cum arată sentimentul agonizant și claustrofobic al Nenorocului.

Mă întrebam acum ceva timp de ce nu există un om care să-și dorească să schimbe fundamental țara asta. Unul aflat la putere care să înțeleagă că-și poate croi un destin care, prin exagerare, să-l aducă în pragul canonizării. Un politician nebun, iubitor de pământ sfânt românesc, un Dumnezeu care nu mai poate suporta atâtea nedreptăți. Și mi-am adus aminte râzând, cu tristețe, de vorba lui Woody Allen: ”Eu nu vreau să fiu nemuritor prin opera mea. Eu vreau să fiu nemuritor trăind veșnic”. Iată deci răspunsul.

Evident că întrebările mele retorice nu făceau decât să sublinieze și mai clar realitatea nedreaptă. Și o să continui să mă întreb mereu de ce Dumnezeu nu-și întoarce niciodată fața către noi, mai ales că, iată, suntem neam de creștini, în pământul căruia am aruncat sămânța unei credințe autentice, care și-a crescut rădăcinile în trupul acestui popor greu încercat.

Deși internetul și presa s-a umplut de articole serioase și pragmatice, referitoare la ceea ce se întâmplă acum cu Ordonanța de Urgență, efectele ei dar și gestul sfidător și abuziv al guvernanților, eu personal nu pot trata acest subiect frustrant decât în termeni filosofici, consumându-mă într-un ideal aflat în antiteză cu realitatea. Nu mă pricep la politică și nici la arta manipulării. Nu știu să combin piesele acestui puzzle imens și complicat al nenorociților însetați de putere și bani. Răul, în starea lui pură, îmi este străin, nu-l pricep. Astfel că din mine nu rămâne decât un simplu om, naiv, care luptă cum poate, și care, scriind aceste rânduri, înțelege cu multă descumpănire că lamentarea lui scriitoricească este inutilă.

Când paznicii se cred Generali de divizie

Nicu este cetățean al acestei țări. Pe Nicu îl cheamă Nicu, după cum bine vă dați seama, și are în jur de 50 de ani. De fapt, în buletin scrie mai puțin, dar fața îl dă de gol, de la băutură. Nicu lucrează ca paznic, pe litoral, la o firmă de protecție și pază. Bine, în fișa postului scrie că lucrează, pentru că în realitate el stă la umbră, cu fundul pe bordură, căci soarele e nemilos, iar peste drum, în curtea restaurantului pe care el ar trebui să-l vegheze, există camere de luat vederi în caz de nevoie.

Nicu, atunci când nu doarme în fișa postului, privește la turiști, în special la turiste, și la baștanii cu mașini scumpe care au avut noroc în viață, nu ca el. El ar fi vrut să se îmbogățească și să ajungă cineva în viață, chiar a făcut ceva în acest sens, dar era cât pe-aci să-l prindă poliția. Din fericire, după o viață întreagă ca zilier și șofer pe camion, Nicu a ajuns totuși cineva: e paznic! E ca un fel de polițist, doar că nu e, dar aproape, depinde cum privești problema. Are o parcare de câțiva metri pătrați față de care se simte șef. Când și când, mai ridică câte un picior și stropește copacul sub care doarme, să-și marcheze teritoriul. Și pentru că e un fel de Dumnezeu pe parcarea lui, are și atitudinea necesară. S-a văzut asta foarte clar când o televiziune a venit să-i ia un interviu și să-l întrebe dacă a văzut cine i-a zgâriat mașina unui cetățean care a parcat într-un loc nemarcat, în apropiere de teritoriul lui. Nicu, băgat pe neașteptate în seamă, s-a burzuluit, a devenit brusc ”ethicus”, și s-a simțit dator să aplice legea nescrisă a meseriei lui de paznicar:
- Ăla care a parcat acolo a fost o panaramă de om! a declarat Nicu plin de sine însuși, ca un adevărat justițiar care știe ce e drept sau strâmb în viață. Cum poți să parchezi când se vede clar că e parcare? a continuat el cu emfază, arătând către o bucată de pământ, plină de buruieni și împrejmuită cu un lănțișor bun de pus la gât, prins cu un lăcățel, undeva în spatele unui țărus din fier ruginit, vizil la a zecea căutare.

Dar Nicu nu s-a lăsat. Trebuia ca lumea să vadă cât e el de important. Nesimțitul de șofer trebuia pedepsit pentru că raționamentul său de patru clase nu putea fi pus la îndoială.
- Domnule, n-ai văzut cine mi-a zgâriat mașina? Dar tu n-ai văzut că acolo e parcare? Nu, n-am văzut! E, nici eu n-am văzut cine ți-a zgâriat-o! a conchis Nicu, în culmea extazului, aproape de paroxism (traducere pentru prietenii săi – gata să ejaculeze), cu pieptul plin de el că a pedepsit astfel un ticălos de șofer care a parcat fix unde își parchează mașina prietenului lui, boss la un magazin de colaci și magneți de frigider.

Nicu a fost pe deplin mândru de el. A aplicat legea. Nu se știe care lege, dar măcar a aplicat-o. A făcut dreptate pentru prietenul lui, Gigel.
Mai jos, îl puteți vedea și pe Nicu, la biroul său de pe alee, în culmea notorietății sale, complet încântat că cineva îl ascultă vorbind (de la minutul 01.00):

Fii un bun român, salvează corupția!

Îți place să dai șpagă ori de câte ori mergi la doctor, la poliție sau oriunde ai treabă? Ești un român sărac (să-mi fie scuzat pleonasmul) și nu poți să faci asta în momentele urgente? Prietenii și rudele nu vor să te împrumute ca să-ți plătești serviciile gratuite?

Dacă toate răspunsurile încep cu DA, Reveica vine cu o soluție pentru problema ta: alege o pereche de mănuși din cele de mai jos și mergi liniștit să-ți rezolvi treburile. Pe lângă faptul că mănușile sunt ieftine, funcționarii din instituțiile statului vor fi bucuroși să constate că nu te-ai dus la ei cu mâinile goale .

P.S.: Susține și tu cauza mea! Ajută românii nevoiași (să-mi fie scuzat pleonasmul) să fie corupți! Dă mai departe, să ajungă la toți! Am pierdut tot, nu ne putem permite să pierdem și corupția!