De ce înţelegem femeile

- Nu ţi-e ruşine, nesimţito, să mi te adresezi astfel? zbieră femeia de 30 şi ceva de ani către cea din faţa ei. Cum adică arăt ca o paraşută desfăcută iar vârful nasului meu a depăşit linia orizontului? Şi încetează să te mai strâmbi în halul ăsta la mine, că uite acuşi îţi lipesc vreo două dosuri de palmă! Ei drăcia dracu’!

Preţ de câteva secunde, o linişte apăsătoare şuieră camera.

- M-ai supărat peste măsură, muiereşte ţi-o spun! Adică ce purtătoare de sutien nu s-ar simţi jignită în faţa acestor cuvinte?! Şi mă enervează de mor faptul că, după ce-ţi înfigi colţii plini de venin în inima mea, îţi înţepeneşte vocea într-o tăcere batjocoritoare. Mmmmmm! se trâmbă brusc aceasta cu limba împinsă toată afară şi cu mutra sluţită a furie.

Se aşeză pe un scaun şi-şi cuprinse faţa în mâini, obosită de toate acele vorbe pline de răutate pe care tocmai le primise.

- Cum poţi să arunci în mine cu atâta acid când ştii cât de mult te iubesc şi te venerez? începu aceasta din nou. Ştii foarte bine câte momente ard cu tine pe rugul timpului, câţi genunchi am coborât pe pământul care te spijinea în faţa chipului meu înrobit de tine, câte spovedanii ţi-am adus drept ofrandă, câte şi iar câte şi…of! Şi tu să-mi vorbeşti în halul ăsta, ca o zmeoaică mâncată de invidie.
Dar sunt atât de supărată pe tine! Şi nu mai spun de faptul că…

Clipa fu ruptă de iubitul acesteia care tocmai păşi în camera în care avea loc cearta. Îşi încruntă privirea şi exclamă uşor nemulţumit:
- Draga mea, iar te cerţi cu oglinda?
Apoi ieşi răzgândit, aruncând în aer o mână anemică în semn de resemnare.