Despre fericire și tot neamul ei

Sunt două feluri de stări sufletești pe lumea asta:

1. Când pur și simplu te simți bine, ești sănătos, te bucuri de viață, arăți bine, ai prieteni care te apreciază (nu ai dușmani!), roata vieții se învârtește în mod armonios, iar tu ești un individ fix așa cum Dumnezeu a gândit omul pe acest pământ.

2. Apoi e starea cealaltă, în antiteză, care te face nefericit și te umple de boli: când trebuie să mănânci sănătos, să mergi la sală, să te aranjezi când ieși din casă și când trebuie să arați celorlalți că citești multe cărți și că asculți muzică bună.

Vocabularus bloggerae săracus est

Una dintre cele mai mari comedii umane din mediul virtual o reprezintă limbajul. Dar nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce nu este: îmbelşugat, expresiv, însufleţit. E searbăt, plicticos şi mincinos. E la modă pe reţelele sociale promovarea, cu trufie, a cărţilor personale, din colecţia de bestsellere lipsite de conţinut (dă-i dracu pe clasici, i-au năpădit moliile!), ca şi cum, dacă lipeşti zece foi între două coperţi şi arunci cu tuş pe ele, aceatea se vor împle de înţelepciune şi vorbe de duh.

Acum câteva zile am terminat de citit Utopia, de Thomas Morus; carte simpatică, cu o filosofie de viaţă cel puţin interesantă şi tradusă excelent, în care sunt adunate arhaisme și regionalisme din belșug, numai bune de pus pe buze, sau în piept, sau la inimă, sau oriunde iubitorul de slovă mai poftește.

De dragul plăcerii de-a parcurge această carte, care mi-a adus aminte de povestirile copilăriei, am spicuit mai jos câteva expresii interesante, care au dat cu mătura prin mintea mea prăfuită de banalități.

Așadar:

= purtările lor, stricate încă din fragedă pruncie
= te vom scuti de osteneala răspunsului
= nelegiuirea este smulsă din rădăcină
= să alunece înapoi la vechile apucături
= firea lor se dezbară de nărav
= Nu sunt mânios, vedea-te-aș pe mâna călăului!
= în mijlocul acestui buchet de înțelepți
= îmbiat cu nădejdea unei înrudiri
= îl povățuiește pe rege să hotărască un noian de opreliști noi
= mânat de strâmtorare, se spetește muncind
= fantasticele plăsmuiri ale gândirii
= oameni de viță aleasă sau giuvaergii
= practicând meșteșugurile plăcerilor zadarnice
= nu le lipsește nimic din ce dă ghes la voia bună
= le păstrează ca pavăză pentru vreo năpastă ce i-ar putea lovi
= și etc

Camil a mai scris ceva în ideea de mai sus, sufocat și el probabil de asediul cuvintelor de import (made in China), care fac dovada unei sărăcii lingvistice și nu numai.

Instrucțiuni de folosire a cărții

Există această prejudecată cum că menirea unei cărți este de a fi citită. Majoritatea celor care cumpără sau împrumută cărți habar n-au ce să facă și cum să umble cu ele.

În primul rând, o carte se miroase. De preferat, cu ochii închiși. Se adulmecă coperta, marginile, apoi se deschide la o pagină oarecare și, cu nările dilatate, se inspiră adânc, până când întreg spectrul aromatic al hârtiei invadează plămânii și creierul. Dacă e nouă, cartea va mirosi a feciorie; dacă e veche, va emana destinele neștiute ale mâinilor prin care aceasta a trecut.

În al doilea rând, o carte se analizează. Totul începe când dai ochi în ochi cu coperta. Există fericirea să fie dragoste la prima vedere sau neplăcerea să fie scepticism la prima vedere. Îndiferent de impresia lăsată, cartea trebuie întoarsă pe toate părțile: marginile, coperta din spate, materialul, culorile, hârtia, scrisul, totul trebuie disecat până la ultima celulă a tușului cu care aceasta a fost imprimată. De reținut faptul că scrisul trebuie studiat mai îndeaproape, să se pună lupa pe litere: dacă sunt mari, mici, scrise cu timiditate sau răstit, înghesuite sau aerisite, pictate sau mâzgâlite. Nu trebuie scăpat din vedere acest aspect, deoarece o scriitură cu personalitate puternică dă clasă cărții.

Mai apoi, după ce toate acestea au fost săvârșite, se trece la a treia etapă, cea a experimentului. Mai exact, se ia cartea și: se ține pe cap, făcând câțiva pași prin încăpere, se cântărește cu o mănă sau cu ambele, se apropie de ureche, scuturându-se pentru a auzi dacă zdrăngănește ceva înăuntru, se așează în diferite locuri din casă pentru a se observa care spațiu o îmbracă cel mai bine, pentru ca, spre final, să se așeze deschisă pe piept pentru a vedea cum doarme.

Și după ce-ați încheiat toate aceste ritualuri de descoperire, abia atunci, dragilor, cartea se citește!

Cultură cu lingurița

Cartea, această unealtă prin care oamenii încearcă să-și meșterească sufletele.

”Uite o poză cu cartea pe care o citesc acum!” răsună vocile rețelelor de socializare în care sunt afișate imagini cu cărți dezgolite. ”Uite cum eu devin mai deștept, ignorantule! Preocupările mele sunt îndeobște intelectuale; ar trebui să-ți reevaluezi părerea despre mine, dar în așa fel încât să pricepi că, sub această carcasă de carne și oase, ascund un material sufletesc o rară finețe. Și vast. Sunt mult mai de necuprins decât par!”

E la modă să arăți că citești, chiar dacă, prin participarea afectivă, cititul se aseamănă ca intimitate cu un act erotic. Gestul de-a crăcăna o carte în public devine automat unul exhibiționist.

Dar nu e doar problema asta.

Cantitatea. Dozele de lectură ar trebui luate în conformitate cu metabolismul spiritual al fiecăruia dintre noi. Nu toată lumea are nevoie să citească multe cărți, la grămadă, haotic, să și le ghiftuiască într-o cutie craniană stâmtă. Oamenii au nevoie de cărțile potrivite, la timpul potrivit. Și mai e și calitatea. O carte bună la vremea ei face cât o bibliotecă.

Și despre filme se poate spune același lucru, despre toată arta în general. Și despre experiențe. Dar mă rezum la carte, mai ales că cea pe care o citesc în perioada asta răspunde unor întrebări care mă frământă abia acum.

Ce nu știi, nu te poate răni. Oamenii au nevoie în viețile lor doar de învățăturile care-i fac mai înțelepți, mai buni și mai liniștiți sufletește. Și cărțile sunt poliglote – chiar dacă unele n-au fost traduse niciodată – vorbesc fiecăruia pe limba lui.

Sculptură în carte

Leoaică tânără, ideea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat ideea, azi, de faţă.

De fapt, astă-toamnă m-a mușcat, în timp ce căram într-o magazie lemne proaspăt tăiate. S-a năpustit asupra mea, împingându-mă cu putere în gândurile mele.
Cu mintea zgâriată, prăfuită pe haine și cu mîinile aspre de la seva uscată, am început să contemplu asupra destinelor cărților, care se nasc din mlădițe și care, precum lepidopterele, se metamorfozează într-un fluture din hârtie și coperți.

Am născut o carte înainte de-a o concepe. Am dat viață unei bucăți de lemn, am însuflețit-o cu personalitate arzătoare. Până și bucățile de lemn au propriul lor destin.

De ce ”Frații Karamazov”? Pentru că e îmbelșugată, monumentală, infinită. Pentru că a săpat în mine, a remodelat, a clădit, a înalțat în adâncurile mele.