Cea mai frumoasă religie

Mă aflam în pragul pubertății când am descoperit minunata lume a cărților, asta după ce ai mei au fost nevoiți să-și schimbe domiciliul și să mă ia și pe mine cu ei, smulgându-mă din altă lume minunată, cea a copilăriei mele fără de griji și plină de experiențe demne de-a fi mâzgâlite între două coperți. Și cum m-am trezit eu așa singură, fără tovarășii mei de aventuri și fără cotloane de cotrobăit, m-am văzut pusă în fața faptului de-a lua la răscolit biblioteca familiei, care mă aștepta tăcută și ordonată de ani buni. Nici adulții nu pot face față urâtului, darămite copiii. Cumva, trebuia să mă adaptez acestei schimbări bruște și halucinante din viața mea, iar cărțile s-au dovedit a fi niște narcotice excelente.

În biblioteca familiei, nu exista o mare varietate de titluri, majoritatea limitându-se la cărțile polițiste ale tatei, cele sandrabrowniene ale mamei și alte câteva cărți de povești despre care nu pot spune cu exactitate dacă mă așteptau de secole, special pe mine, sau dacă erau moștenire de la bunici, întrucât acestea erau foarte vechi, cu paginile îngălbenite și coperți lipsă. Marea mea salvare a venit când am descoperit că, peste drum de noua locuință, se afla biblioteca școlară, univers în care intram cu timiditate, ca într-o biserică, și din care ieșeam mereu ca pregătită de mântuire și noi revelații.

Toată vara aceea, până la începerea clasei a VI-a, m-am distrat citind vreo 3 volume mari și groase de Legendele Olimpului, cărți care m-au plimbat prin tot arborele genealogic al zeilor și semizeilor, făcându-mă să uit că mai există și o altă realitate în afară veșnica dușmănie dintre Hera și Hercule, de care, la drept vorbind, mă și săturasem la un moment dat.

Și astfel, pe lângă plăcerea lecturii, pe care eu personal o găsesc mai degrabă nativă decât impusă, am început să dezvolt, ușor, un fel de cult al cărții, atribuindu-i acesteia o stare de sanctitate, la picioarele căreia nu poți îngenunchia oricum, ci după lungi intimități cu ea, după ce ai citit-o și ai înțeles-o și te-ai lăsat fascinat de ea, după ce ai mirosit-o, ai mângâiat-o și i-ai admirat silueta firavă înghesuită printre celelalte surate sau așteptându-te închisă pe colțul noptierei. Iar această fascinație pentru carte m-a urmărit până în prezent, determinându-mă să susțin cu fermitate truismul conform căruia nu oricine poate să scrie o carte. Bine, la drept vorbind, oricine poate s-o facă, dacă are bani, căci nu e greu să mergi la o editură și să-ți scoți la tipar propozițiile, dar în esență, prin prisma idealului de livresc, a ceea ce reprezintă, nu oricine e capabil. Nu toată lumea are talent scriitoricesc și nu toți ajung la revelații literare astfel încât acestea să merite a fi transmise neinițiaților în ale vieții.
Sunt uimită cu câtă ușurință scriu cărți unii din ziua de azi, mai mult din impulsul vanității decât al talentului. Mă gândesc cu mare rușine la acele momente din trecut când îndrăzneam, în colțul întunecat al gândirii mele, să-mi imaginez că vreodată, în vremea senectuții, voi putea să-mi permit aroganța de-a așterne pe hârtie, în văzul tuturor, cu atâta nerușinare, nepriceperile mele stilistice și spirituale. Mă gândesc la un Dostoievski, la un Allan Poe, la un Balzac, la un Swift, la toți universalii și galacticii, și-mi este realmente rușine că eu aș putea îndrăzni vreodată să necinstesc această mare Sfântă care este Cartea.

P.S.: Sunt oameni care ar trebui să scrie mai mult și sunt alți oameni care ar trebui să citească mai mult. Dar, așa cum se întâmplă pe lumea asta, încă din născarea ei, treburile se întâmplă, ați ghicit, fix pe dos.

Ideal de viață pentru puturoși

Când am primit cartea ”Woody Allen în dialog cu Stig Bjorkman”, am sărit în sus de bucurie. Dar de ce am sărit în sus, în loc să mă tăvălesc pe jos de bucurie, nu știu să vă spun. Cert e că mă mânjisem de râset pe toată fața.

Woody Allen, cu o filmografie de peste 50 de producții, mă fascinează de mulți ani. Cu excepția unei singure pelicule, i-am văzut toate filmele. Cândva, am de gând să le iau de la capăt, căci Allen Stewart Konigsberg trebuie redescoperit.

Scriu despre el deoarece am găsit în carte un pasaj care m-a uimit și care mi-a produs în același timp și o mare plăcere, pentru că descrie exact viziunea mea despre viață și artă. Diferența esențială este că el e un om foarte inteligent, care a reușit acolo unde eu voi eșua în mod constant.
Zice așa: ”Vreau doar să lucrez, asta-i tot. Sper să am o viață lungă și să fiu sănătos, să pot să muncesc în continuare și la bătrânețe să pot privi înapoi și să spun: ”Am făcut 50 de filme și unele dintre ele au fost excelente, unele n-au fost așa bune, iar unele au fost amuzante…” Nu vreau să ajung în situația în care se află atâția dintre contemporanii mei, care fac un film și e un Mare Eveniment. De aceea l-am admirat mereu pe Ingmar Bergman. Lucra liniștit pe insulă și făcea un filmuleț acolo și-l scotea, apoi lucra la următorul. Vezi tu, importantă era munca! Nu eventualul succes sau eșec, banii sau reacția criticilor. Important e ca munca ta să fie parte a vieții de zi cu zi și să poți trăi decent.”
DA! Woody Allen comprimă în câteva cuvinte idealul uman cu sensul vieții: să faci ce știi tu mai bine, să te perfecționezi în acel domeniu și astfel să duci o viață tihnită, fără să fii încarcerat în obligația de a răspunde așteptărilor celorlalți. Este vorba despre libertatea de-a fi tu însuți și fericirea de-a te înfrupta, cu poftă, din această libertate.

Eu? Eu voi admira soarele printr-o crăpătură a temniței. Sensul vieții nu e pentru toată lumea.

Preotul cel nou

Era aproape ora amiezii când noul preot al satului bătea zgomotos cu încheietura mâinii în poarta bătrânului. Acesta din urmă, uşor nedumerit, îi deschise în grabă. Preotul îi dădu bineţe, îl asigură că nu e nevoie să facă ochii cât cepele şi-l rugă să-l ajute la o înmormântare care urma să aibă loc peste o oră. Bătrânul fu de accord fără să-l întrebe ce avea de făcut, deşi nu înţelegea cu ce anume-i putea fi de folos unui om al Domnului atâta timp cât el deja îşi pregătise haine subţiri pentru vremea călduroasă care-l aştepta în iad. Preotul îi mulţumi, îi preciză locaţia şi plecă în grabă rugându-l să nu întârzie.

La ora stabilită, bătrânul aprindea o lumânare la capul defunctului. Acesta, cam vânăt la faţă, îi agita starea bătrânului. Problema morţii îi vizita gândurile de ceva vreme, neliniştindu-l peste măsura. Iar acum se afla în faţa unui leş care părea că-i rânjeşte drăcos, iar preotul se încăpăţâna să apară.
Şi s-a încăpăţânat vreo juma’ de oră, timp în care bătrânul a stat în picioare nemişcat, sub privirile curioase ale babelor care nu înţelegeau ce caută el acolo.

Când preotul păşi pragul casei, se iscă brusc o ploaie de cruci făcute de neamurile prezente la tristul eveniment. Venise singur, fără dascăl. Bătrânul nu se sinchisise cu crucile, era prea preocupat să bată insesizabil, dar nervos, din picior.

Preotul scoase o carte groasă, întinzându-i-o bătrânului:
- Vezi acolo la pagina 65. În cam 2 minute poţi începe, după ce dau eu tonul!
- Pot începe să .. ce? replică nedumerit bătrânul.
- Poţi începe să cânţi, să mă ajuţi cu slujba asta de înmormântare. Sau ai uitat deja ce trebuie să faci de când ai ieşit la pensie? răspunse preotul.
- Păi părinte, continuă mirat bătrânul, dar eu n-am făcut niciodată treaba asta!
- Păi n-ai fost dascăl de meserie? Mie aşa mi s-a spus! reacţionă preotul cu ochii mari cât pepenii!
- Am fost dascăl, părinte, da. Am fost dascăl la clasele I-IV.