Un text despre nimic, dar puțin despre ceva

Marea a început să se relaxeze. După un aprilie răvășit, țâfnos, pe alocuri răzbunător, și după un mai fără personalitate, iunie a venit și s-a apucat să facă tot ce n-au fost în stare suratele ei: a bătut soarele într-un cui, să nu se mai miște de acolo, a pus vântul în lanț, unul mai lung, ca să se poată răzvrăti când poftește, a dat drumul unor nori pufoși pe cer, să mai ciugulească și ei puțin albastru, până nu se ofilește, și a gonit vremea până departe la poli, să facă acolo tămbălău dacă are chef. Și-a mai păstrat puțină furtună într-un borcan, pentru când se va fi pârjolit pământul de atâta foc.

Valurile s-au liniștit. Dacă până mai ieri se aruncau spre mal cu furie, să gonească plimbătorii și rătăciții, acum își poartă pe spinare aromele verii și ale vacanțelor. Fac cu ochiul către oricine trece pe acolo. Marea a devenit visătoare. Se leagănă pe ea însăși, invitând la romantism și piele dezvelită sufletele îmbâcsite de cotidian și griji inutile. Cu căldură pe obraji și pe la picioare, în nisipul fiert, marea își exersează dansul hipnotizor. Himerele idealiste și dorul de clipe imaginate atrag sufletul mărginit în capcana frumuseții care miroase a sare și pescăruși.

Ce voiam să spun cu textul ăsta e că, într-o amiază senină, pe plaja nesfârșită și aproape pustie, un nene își plimba patrupedul pitic și ușor anemic, strigându-l din când în când, de parcă animalul ar fi dat semne că se pierde prin mulțimea de scoici găurite. Cum l-am zărit, mi-am aruncat dracu toate gândurile răzlețe, și, cu o pisiceală demnă de cea mai aristocrată mâță, am început să-l ciufulesc și să-l alint, scărpinându-l pe burtă, pe după urechi și pe sub botic. De câine vorbesc, da?

- Cum îl cheamă? îl întreb pe stăpân, vizibil pierdută în gingășia câinelui.
- Nero, îmi răspunde acesta vizibil fascinat de întrebarea mea originală, pe care nu i-o mai adresase nimeni niciodată.
- Și e piroman? continui eu sperând la o reacție ce ar fi dat pe spate chiar și turnul din Pisa.
Dar bărbatul n-a schițat niciun gest, nici că ar râde, nici că ar plânge. Nicio grimasă, niciun zâmbet, nimic. Rece ca un leș sub soare. Și-a chemat câinele și s-a pierdut în zare, lăsându-mă cu o față de gumă de mestecat, bună de întins până la geamandură și înapoi.

Vorba aia, care e asta ce mi-a venit acum în minte: orice râs e început de tristețe.

Cum poți scăpa de mofturi în doar câteva zile

Știți povestea aia cu împăratul și cu merele pădurețe, nu? Să vă spun: împăratul Xulescu avea un câine care mânca numai delicatese, obișnuind să facă nazuri până primea ce-i convenea lui. Împăratul, sătul de atâtea capricii și neștiind cum să rezolve problema, a dat sfoară în țară ca cel care va reuși să-i facă animalul de companie să mănânce orice va primi bla bla bla. Într-o zi, în fața majestății sale s-a arătat un amărât isteț, care i-a făgăduit împăratului că o să determine câinele să mănânce mere pădurețe. Bineînțeles că în sala grandioasă, în care suveranul își primea oaspeții, s-a lăsat cu rumoare și chicoteli, inclusiv împăratul fiind oarecum lezat de aparenta bătaie de joc. Imposibil!
Ce-a făcut amărâtul? Ei bine, a ținut câinele înfometat câteva zile bune, apoi l-a dus în fața împăratului și i-a aruncat în față câteva mere pădurețe. Câinele, cu stomacul lipit de coloană, s-a aruncat hulpav asupra fructelor, mâncându-le aproape pe nemestecate.

Morala? Nu-mi plac merele. Frigiderul e gol. Pe masă stă un măr. E cel mai bun măr pe care l-am mâncat vreodată!

Septembrie Saga

# Pe vijelia asta de afară, eu m-am îmbrăcat și am plecat spre muncă ca un pui de bogdaproste, cum ar spune bunică-mea. Sau în curul gol și-n boandă. Cu bluza subțire ridicată până-n gât și cu o pereche de pantaloni care se simțea puternic atrasă de gravitație, mergeam printre oamenii îmbrăcați în cojoace și care-și dădeau coate la trecerea mea pe lângă ei.
După ce-mi ridicam pantalonii, îmi trăgeam bluza în jos, pentru ca apoi să trag iar de pantaloni în sus, în timp ce observam cum bluza se ridică la cer, dezvelindu-mi burta și șalele precum o statuie la inaugurare.
Da, haina îl face pe om: caraghios sau elegant, după posibilități. Azi dimineață, în cazul meu, haina m-a făcut o balegă zgribulită, care făcea vântul să se simtă zmeu.

# Am fost duminică în Piața Universității să casc gura la protestele cu Roșia Montana. Aș fi vrut și eu să protestez, dar n-am reușit să mă decid împotriva a ce. După maxim jumătate de oră, mi-am luat tălpășița spre casă, plictisită și dezamăgită că nu s-a bătut nimeni.

# Cele mai multe reacții la auzul știrii că un copil a fost omorât de câini sunt pentru trimiterea patrupedelor pe lumea cealaltă, să dea socoteala în fața divinității pentru faptul că trăiesc liberi și îndrăznesc să-și asume drepturile asupra teritoriilor cucerite. Acum, între noi fie vorba, omul n-ar face niciodată asta, n-ar ucide pe nimeni care ar îndrăzni să-i calce proprietatea. Ba chiar și-ar lărgi brațele și, cu inima zvâcnind a fericire, ar exclama emoționat: ”Omule, ce-i al meu e și al tău! Ia tot ce am, că nu mă supăr!”

Omul are această aroganță cum că viața lui e cea mai prețioasă, că lui i se cuvine totul, iar universul nu este decât un apendice al acestuia, având drept scop slujirea lui.
”- Bă, trebuia să lăsați dracului oamenii, că sunt în stare să se omoare între ei și singuri, n-au nevoie de ajutorul vostru!” ar rosti indignat Dumnezeu către ceata de patrupede sosite cu coada între vine la Judecata de Apoi.

Și vorba bancului cu rechinii și avionul: – Tati, și pe noi n-or să ne mănânce viermii? .. – Ba da, tată, dar cu plăcere, nu în scârbă cum se întâmplă în cazul celorlalte specii!”

Patrocle și cotoroanța

- Marș! Marș! urlă femeia la câinele schilod care trage hămesit dintr-o coajă de pâine.
- Să știți că nu vă mușcă! îndrăznesc eu să intervin, fiind gata pregătită s-o apăr de el, chiar dacă bietul animal nu are ochi decât pentru codrul de pâine.
- Auziți, domnișoară, câinii ăștia s-au tot adunat pe aici! M-am săturat de ei! Nu vedeți câți sunt și câți umblă liberi pe străzi? se răstește femeia la mine, în timp ce fața îi capătă o nuanță de verde-vânăt, de la veninul care-i curge printre dinții cariați. Marș! Marș, n-auzi?! continuă aceasta, luând o piatră de jos și azvârlind după animalul care, cu pâinea în gură, dispare în desișul pălit din spatele blocului.
- Doamnă, adevărul e că asta tot zic și eu despre specia umană, faptul că prea s-au înmulțit oamenii și umblă liberi pe străzi, hăituind și băgând în sperieți celelalte viețuitoare pașnice ale pământului! îi răspund, în timp ce mă depărtez.
- Ce-ați spus domnișoară? se întoarce ea nedumerită către mine.
- Că nu vă mușcă maidanezul!

Iubiri care salvează vieți

Îl iubesc. Pentru că este adorabil, pentru că e al meu, pentru că pur și simplu, fără nicio altă justificare logică.

Timpul petrecut cu el e ca un paradis regăsit. În preajma lui, sufletul meu se domesticește, iar în locul frământărilor pacea își face cuib.

Orice depărtare de el e o temniță, și orice regăsire e o libertate.

Atâtea nopți de vară le-am petrecut amândoi ciulind nările la parfumul florilor dezlănțuit pe răcoare, și atâtea nopți de iarnă le-am ascultat lângă soba care mirosea a scrum proaspăt de lemn. Amândoi, în tăcere, adormind unul lângă altul, în bunăstarea simțurilor odihnite de Dumnezeu.

Îl iubesc. Pentru că încearcă să mă dezamăgească și ratează, pentru că îndeasă cu lăcomie în sufletul meu, ca și cum nicio zi n-ar mai urma, bucăți întregi de fericire. Pentru că fericirea e ca aurul: trebuie să răscolești printre tone de bolovani și mizerie pentru a găsi doar câteva grame de bogăție.

Mă privesc în ochii lui și simt că frumusețea mea s-ar topi brusc și violent dacă aș înceta să venerez tot ceea ce el reprezintă.

Da, el este iubirea mea, filozofia mea, armonia mea. Îl cheamă Vulpiță.

P.S.1: Mi-e dor de el de mi se ofilește inima! (Eu fiind în București, el, acasă, în Galați.)

P.S.2: Mai am și alte iubiri, nu atât de mistuitoare, dar despre ele vă povestesc în alte seri.

P.S.3: