Mam’ mare, mamițica și tanti Mița

Un grup de doamne la vreo 40 de ani, într-o sală de ședințe, către o vulpoaică de vreo 65, slabă, îmbrăcată într-o fustă atât de scurtă încât, dacă s-ar fi aplecat puțin, i s-ar fi văzut spinarea și poate și puțin ceafa, dată cu aramă pe fața și cărbune în jurul ochilor:
- Și ce mâncați de sunteți așa slabă? îndrăznește una dintre cucoane, acoperindu-și aproape instinctiv burta care i se revarsă peste cureaua prinsă cu sârmă ghimpată.
- Orice poftesc. Mănânc ciocolată, prăjituri, fripturi, tot ce am eu chef și când am chef! răspunde vulpoaica în timp ce pieptul i se umflă de mândrie, ocupând tot mai mult spațiu din sală.
- Sunteți prima persoană pe care o invidiez, sincer vă spun! Și uitați-vă la mine, că am și eu o vârstă! intervine o a doua cucoană, năpădită și ea de o epidemie de slănină.
- Eh, ce să zic acuma? Așa sunt eu.
- Ce zodie sunteți? Nu vă supărați că vă întreb! își face curaj o a treia madam, cu ochii ușor umeziți de admirație și pizmă.
- Sunt capricorn.
- Ei, vedeți, explodează aceasta din urmă, ca lovită de o bucată de revelație care zbura chiar atunci prin zonă. Asta este, de la zodie vi se trage! De aia vă permiteți să mâncați atâta și să fiți atât de slabă!

Scrisori către prieteni

Dragă Bucureștiule, la mulți ani, dar poate nu chiar atât de mulți, deoarece ești cam senil. Umbli pe cap cu joben, la gât te strânge cu mândrie un papion, în mână balansezi un baston lăcuit, iar în picioare porți blugi și adidași cumpărați din mall.

Dragă cititorule, cartea se dezbracă pe furiș, la adăpost de privirile hulpave ale oamenilor sărăciți cu duhul. Pe stradă, în metrou sau pe rețelele de socializare, cartea crăcănată la cuvintele goale este pornografie. Iubiți-vă în intimitate!

Dragă vodcă, ești curată ca o lacrimă care alunecă pe obraz, pe marginea paharului și care în cele din urmă își dă drumul în hăul crăpăturilor din podea. Ești ca o biblie scrisă de Arlechino.

Dragă motanule, somnul tău profund de dimineață, netulburat, fără griji și fără gheara conștiinței care strânge gâtul cu unghii de oțel, aproape că mă determină să urc la poarta raiului cu o pancartă, pe care să stea scris: ”Jos comunismul!”

Dragă mamă, cuvânt sfânt ce ești, sunt semnul tău de punctuație, ești imperativul inimii mele!

Dragă omule modern, bălegarul miroase mai frumos decât asfaltul.

Dragă muzică, mi-e dor să-mi îndoi carnea pe sârmele tale.

Dragă stiloule, te-ai uscat.

Dragă melancolie, poemele engleze sunt muguri care cresc pe limbă și înfloresc la gură, acoperind buzele cu parfum și culori, umbrind liniștea cu o muzică care se scurge în inimă ca uleiul de nucă de cocos.

Dragă omenire, pe sub tenul tău fardat, mișună viermi subnutriți, cu mâinile murdare.

Alimentaţie Bio. De la Bioxid de azot

Bucureştiul e un oraş în care sălăşluieşte ridicolul. Oameni fără Dumnezeu care sunt în permanentă alergătură după zei falşi, meniţi să le asigure mântuirea cotidiană. Oameni rătăciţi, care au pus asfalt între ei şi pământ şi au pierdut astfel legătura.

Mă amuz copios de cei care fac mari eforturi să trăiască sănătos: merg la sală, cumpără produse bio şi încearcă să devină vegetarieni sau să adopte o alimentaţie raw. Dacă aş încerca să-i explic asta bunică-mii, aceasta şi-ar face câteva sute de cruci. Să vrei să trăieşti sănătos într-un oraş înecat în poluare e ca şi cum te-ai bălăci toată ziua în noroi, pentru ca apoi să-şi ştergi faţa cu un şerveţel umed pentru a fi curat. E nonsens, iar cei care cred că se poate viaţă sănătoasă trăind la groapa de gunoi dau dovadă nu doar de snobism, dar şi de lipsă de realism. Aceştia sunt oameni care văd lucrurile la microscop şi care, dacă şi-ar oferi propriei perspective de viaţă un zoom out, ar observa ridicolul situaţiei.

Cine doreşte sănătate pentru mintea şi trupul lui trebuie să-şi găsească un pământ curat pe care să-şi clădească o altă viaţă. Într-adevăr, alimentaţia are rostul ei, dar să te îmbeţi cu ideea că produsele bio garantează armonia şi corectitudinea morală faţă de propriul organism e o dovadă, aşa cum am spus mai sus, de rupere de realitate.

Bucureştiul e slinos. E putred, plin de jeg şi de oameni fără reper. Şi n-aş afirma acest lucru dacă n-aş veni dintr-un mediu în care se mănâncă mămăligă cu poamă, cu mălai zămislit la moara din sat, din porumb muncit cu mâinile, picioarele şi cu inima. Acolo se trăieşte bio: e mişcare + alimentaţie bio + aer curat. E viaţă, dragilor! Nu e mai uşoară şi nici mai idilică, ba chiar mai grea, dar cu siguranţă e mult mai sănătoasă decât autoiluzionarea din capitală. Şi regula această se aplică în mai toate mediile urbane. E înţeleaptă ideea de-a adopta un stil de viaţă sănătos, dar el nu va fi niciodată complet, iar goana după alimentaţie bio e alergare pe bandă pe terenul unde are loc competiţia de atletism.

Și am ajuns înainte mergând înapoi

Deși m-am grăbit spre gară cât am putut, tot n-am reușit să ajung decât atunci când trenul șerpuia în depărtare. Mă luasem cu somnul și ratasem startul. M-am resemnat imediat, căci gerul de pe peron îmi asediase și sufletul, nu doar oasele. Printr-un geam zgâriat al sălii de așteptare, un tonomat de cafea îmi făcea discret cu ochiul, ca o prostituată care își arată pulpanele grase bărbaților singuri. Am intrat ca împinsă de o rachetă, lăsând în urma mea aburul cald al respirației. În sală mai era doar un câine care dormea încolăcit, cu capul băgat adânc în propria-i intimitate, cât să riște, dacă s-ar mai fi forțat puțin, să dispară cu totul în el însuși.
Mi-am azvârlit pe gât apa chioară cu pretenții de arabica și am ieșit agale în urma trenului, încurajată fiind și de soarele care tocmai își băgase capul pe cer și rânjea ca un drac. Era abia dimineață, astfel că aveam toată ziua la dispoziție să prind trenul. Șinele luceau ca o sanie răsturnată cu alunecatul în sus.

Am urnit. Spre uimirea mea și a mecanicului de locomotivă, în foarte scurt timp am ajuns trenul din urmă, pe care l-am și depăși nițel din neatenție. M-am dezmeticit rapid și am apucat un vagon de ușă, deschizând-o rapid și aruncându-mă vioaie înăuntru. Un călător mai tinerel, foarte amabil din fire din câte am reușit să observ, m-a invitat să iau loc cu el în picioare. Pentru că erau destule astfel de locuri disponibile, am acceptat cu plăcere, mulțumindu-i flăcăului pentru inima largă care încăpea într-un loc atât de îngust precum acel vagon cfr care ducea spre casă. Timp de mai multe ore, am șezut relaxată în picioare, invitând la rândul meu călătorii care ajungeau trenul din urmă și nimereau în vagonul în care mă aflam și eu. Se ajunsese astfel la un moment dat, din cauza masei de oameni care se apropia în viteză, ca vagoanele să rămână fără locuri în picioare și să-i determine pe unii dintre călători să rămână nefumați, de teamă ca nu cumva cei care mergeau pe lângă tren să nu le ocupe locurile. Undeva în fața locomotivei, o bătrâna se deplasa cu greu, ajutată de un baston cangrenat care dădea semne de capitulare. Fără să stau prea mult pe gânduri, am coborât rapid, ajutând-o să ia locul meu în picioare. Bătrâna mi-a mulțumit, iar apoi L-a rugat pe Dumnezeu să-mi dea sănătate, cerere pe care am acceptat-o imediat, întrucât afară se lăsase iarăși frigul, iar până la București mai era cale lungă.

Am să scurtez puțin drumul poveștii și-am să vă spun că am ajuns în Gara de Nord la timp, fără nicio ticăire de ceas întârziere. După 13 ani și 18 zile, spre seară, am aflat la știri că trenul Galați-București urma să ajungă și el în gară, însoțit fiind de alți călători care așteptau ca cineva să coboare la o țigară. În vagoane, printre crăpăturile scaunelor de lemn, zăceau îngropați bătrânii care s-au încăpățânat să rămână în tren, în loc să parcurgă drumul pe jos, în mai puțin de juma de zi.

Iarna nu-i ca vara

* Herăstrăul e o bucată de parc cârpită de București, în mijlocul căruia o balegă de lac a îngrămădit uscatul într-o alee de-o palmă, pe care circulă deopotrivă bătrâni, copii, îndrăgostiți, bicicliști, sportivi, tiruri, tancuri, navete spațiale și, cu puțin noroc, galaxia Adromeda.

*Alimentarele și sexshopurile au ceva în comun: amândouă vând de-ale gurii.

* Împăratul rromilor, regele țiganilor, regina magiei albe, regele manelelor. Avem o țară de basm.

* Aurel Vlaicu este cel mai inspirat nume dat unei stații de metrou. În fond, dacă aviatorul n-a putut să zboare prea mult ca un vultur, măcar să umble acum pe sub pământ, ca o cârtiță.

* Îți dau cuvântul meu că nu te mint! Dar să-mi spui pe care-l vrei, pentru că am un vocabular bogat.

* Creștinismul îmi lasă impresia că moartea are valoare pozitivă. E plin cimitirul de plusuri. Sau poate e doar ”Plus unul. Plus încă unul..etc”

* Mănânc un biscuite în formă de urs. Ați observat că mai toate delicatesele ronțăibile au forme de animale? De ce nu fac și ei, producătorii, biscuiți în formă de drujbă spre exemplu? Sau de mătură, capsator, bujie?