Prostia nu și-a pierdut constanța

De când m-am mutat în orașul ăsta de la malul mării, m-au izbit din plin, direct în față și în creier, oamenii de aici. Când vine vorba de generalizări și tipologii, românii se împart în moldoveni, ardeleni, olteni și așa mai departe. Însă eu cred că e mai mult de atât: românii sunt fiecare oraș în parte, fiecare comună, sat, cătun. Nu există ”moldovenii ăștia”, ci ”vasluienii ăștia”, ”ieșenii ăștia”, ”cucuieții din vale ăștia”. Orice comunitate, care trăiește în sine însăși și se desparte de restul lumii chiar prin câțiva km, își dezvoltă propria personalitate și propriile principii care, mai mult sau mai puțin etice, își pun pecetea drept în frunte, marcându-și locul în istoria locului și în pământul din care vor ieși și se vor hrăni generațiile viitoare.
Dar hai că am bătut prea mult apa-n piuă. Marea-n piuă.
Așa cum am mai zis-o și cu alte ocazii, Constanța este un oraș de imbecili, care reușește să mă surprindă de fiecare dată cu la fel de intensă consternare. N-am fost niciodată persoana care să pună etichete pe frunțile orașelor, dar experiențele care survin odată cu vârta și viața asta nomadă a mea mi-au schimbat simțurile. Sunt din ce în ce mai convinsă că este un oraș de incompetenți, de cretinoizi, de needucați, lipsiți de cea mai simplă etică profesională și nu numai. Și până să vă legați de mine că am venit eu aici cu ifose de la București, să știți că mi-au dat dreptate chiar niște constănțeni născuți și crescuți aici, deci nu e chiar aroganța unei femei care mai bine ar sta la cratiță. Bineînțeles, există aici, ca în orice grup social, oamenii care fac parte din excepție, cei care sunt de o rară calitate motală și etică, oameni prețioși, interesanți, excepționali chiar. Dar nu de ăștia vorbesc eu, ci de majoritatea aia covărșitoare care împuțesc, ca niște ouă stricate sau varză murată, spațiul acesta albastru, cu parfum de sare și spumă de mare.
Mintea stricată a acestor indivizi și comportamentul lor mediocru spre primitivism mă frustrează până la disperare. Cel mai recent exemplu, și motivul pentru care scriu acum cu atâta nerv și foc, este (ne)cazul motanului meu. Ce treabă are o pisică cu imbecilitatea constănțenilor? Ei bine, totul: atitudinea, comportamentul, lipsa moralității, nepăsarea, neprofesionalismul, rezultatul a toate acestea. Veți înțelege mai bine din ce veți citi mai jos.

Motanul meu e un puiuț de aproximativ 3-4 luni. Nefiind deparazitat, l-am dus la un cabinet veterinar din apropierea zonei în care locuiesc, pentru a-i goni cei 2-3 purici și viermișori. Nimic alarmant, doar o atitudine normală cu orice animal pe care îl iei de crescut. Asta se întâmpla acum o săptămână și ceva. De atunci și până acum, lucrurile s-au schimbat radical, iar el pare că mai are doar câteva zile de trăit.
La vreo 2 zile după vizita la cabinet, puiului a început să-i cadă părul și să i se usuce urechile, iar asta fără să-l scot afară sau să-l pun în contact cu alte animale. Mai explicit, i s-a dezvoltat rapid o ciupercă pe tot trupul, iar urechea i s-a infectat. L-am dus de urgență înapoi, deși urgența asta s-a dovedit a fi după o așteptare de un weekend prelungit, din motive care n-au ținut de mine. I s-au luat probe de păr pentru analize și i s-au făcut vreo două injecții pe care nu mi le-au trecut în carnetul de sănătate (urmează să aflu de ce treaba asta). Rezultatul acestei a doua vizite? Motanul meu, de două zile, nu mai mănâncă, nu mai bea, nu se mai dă jos din pat. E apatic, anemic, îi tremură corpul și pare că nu mai rezistă mult. În aproximativ 10 zile, dintr-un pisic perfect vioi și sănătos, a ajuns o legumă fiartă, din aia pe care o faci piure numai cât o presezi puțin cu degetele. ”Dar poate era deja bolnav!” veți spune. Desigur, a fost bolnav vreo două luni de zile, de când îl am, iar din cauza asta, de la boli adică, a luat în greutate frumos, zburda ca o căprioară și făcea tumbe amuzante, de clovn cu blană. Faptul că arată acum ca o epavă e de la prea multă sănătate. Nu știu ce dracu i-a făcut, dar din cabinetul ăla i se trag toate relele.

În aproximativ o oră, voi merge să-l vadă alt doctor. Voi reveni cu amănunte, însă până atunci stau aici la masă și scriu cu furie. Până nu aflu de la alți o mie de doctori ce s-a întâmplat cu el, nu mă duc să-i dau foc cabinetului de care v-am povestit. Ca orice medicină românească ce se respectă, te duci sănătos la medic și te întorci în sicriu. Nenorociții ăștia care se laudă cu diplomele pe pereți și împing oamenii ca să-și facă loc să treacă, din cauză că nu încap pe drum de la atâta importanță, ne distrug viețile și sufletele și normalitatea la care avem toți dreptul. Chit că e vorba de un animal sau om, călăii ăștia profesează legal, fără ca nimeni să aibă curajul sau forța să-i scoată de pe scena societății. Nenorocitul ăsta la care am fost a avut aceeași atitudine de care vă spuneam la începutul textului: fără respect, omenie sau etică. Am dat o grămadă de bani, i-am plătit până și aerul pe care l-am expirat în cabinetul lui, iar drept recompensă a avut o atitudine de sictir și nepăsare. Lup bătrân acoperit cu lâna oilor. Cine știe ce bombă bacteorologică ascunde cabinetul acela în care, sub masă, într-o cutie mare, stăteau, acum două zile, o grămadă de seringi folosite pe celelalte animale. Da, la mai puțin de juma de metru sub masa de consultații și locul unde animalelor li se recoltează sânge sau li se administrează medicamente, zăceau peste câteva sute de seringi folosite, pline de sânge și alte secreții. Când o să merg azi să-l iau de guler, o să încerc să fac o poză la acel focar de infecție chiar și pentru om.
Am obosit de la atâta prostie, incompetență și nepăsare. Există multă la nivel central, acolo unde tinerii cosmopoliți încearcă din răsputeri să mai schimbe unele lucruri, dar aici e jale. Parcă prea multă nepăsare, prea mult primitivism.
Știu că mă lupt cu toate morile de vânt, dar nu pot accepta atitudinea asta mioritică în care, în loc să mă duc să-i cotonogesc pe cei doi baci, eu să aștept să..
”.. să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii. ”

Of, la dracu cu țara asta uitată de Dumnezeu!

P.S. Într-o altă postare, poate o să am nervii și dispoziția să vă povestesc despre nivelul de nepăsare și primitivism și din Galați, orașul meu natal, unde oamenii și-au pierdut demult demnitatea și viețile.

Morfină pentru durerile în cot

În loc să ne chinuim să cârpim sistemul de sănătate, nu mai bine aruncăm câte o bombă peste fiecare incintă și apoi luăm totul de la zero, cu clădiri și oameni noi? Că ne-ar ajunge mai ieftin si serviciile ar fi fresh, cum e iarba primăvara.

Maică-mea e internată în spital de vreo două zile și nimeni nu știe să-i spună exact ce problemă are. Toți dau din umeri, de zici că merge greu conexiunea la net și nu se poate accesa googleul, pentru ca pacienții să poată fi informați. Ba chiar au sfătuit-o ca, dupa ieșirea din spital, să meargă să-și facă analizele, să descopere ce are. Suprarealism pur, curățat cu dezinfectant. O fi murit el Kafka acum 90 de ani, dar spiritul lui încă bântuie prin România.

Între timp, maică-mii i-au pus o branulă la mână și îi administrează apă cu zahăr. Probabil că urmează frecția cu spirt și feliile de cartofi pe frunte. Cred că bunică-mea, cu mușețelul uscat din sertar, e mai dotată sanitar decât toate spitalele din România. Se știe că romanița are efect antispastic, antiinflamator, carminativ, antialergic și epitelizant.

Adevărul e că crucea roșie s-a făcut neagră la cum mor oamenii grămadă în spitalele. Auschwitz srl. Poate că banii nu aduc fericirea, dar cu siguranță aduc sănătatea. Înapoi. De fapt, ce zic eu aici? Sănătatea ESTE fericire!

Tot ce pot eu să fac pentru maică-mea e să apelez la serviciile singurei instituții care merge brici la noi: biserica. Mă duc să mă rog la Domnul. La Domnul Dumnezeu, care poate face o pauză din somnul Lui veșnic și deschide ghișeul. În esență, oamenii merg la biserică pentru a lua bonuri de ordine.

Imaginea de mai sus e un printscreen din filmul ”The Passion of Anna”, în regia lui Ingmar Bergman. Răspunsul este da, fiindcă în România oamenii se internează cu boli minore și ies din spitale infectați cu umilință, virus de care nu se mai poate scăpa toată viața.

Să te faci bine, mama mea, măcar cu iubirea mea, dacă nu cu anii de școală, diplomele și experiența doctorilor!