De curând, am dat jos un serial rusesc , cu acțiunea plasată în secolul 19, motivată fiind de serialele BBC pe care le-am urmărit cu mare încântare. Speram ca decorurile, costumele și prestația actorilor să fie măcar la fel de interesante precum filmele britanice. Dar s-a dovedit a fi un film atât de prost încât, până și vecinul meu de 70 de ani, otevist convins, și-ar simți lezată inteligența primitivă dacă ar urmări așa ceva.

Spre dezamăgirea demnității mele însă, în loc să-l închid, să-l fac mototol și apoi să-l arunc în foc, eu am continuat să văd episod după episod, fascinată fiind de limba nativă, care-mi suna în urechi precum o sanie trasă pe asfaltul uscat, și de înfațișarea actorilor. În toate scenele și în toate cadrele, apărea câte un Lev Mîșkin, o Nastasia Filippovna, un Rogojin, un Feodor Karamazov, un Smerdeakov, un Aleoșa, o Katerina Ivanovna, o Grușenka, un Raskolnicov, un Svidrigailov, un Alexei Ivanovici, o Polia Alexandrovna etc. Am făcut mari eforturi să mă conving de faptul că în fața mea se desfășura o scursură de film, însă personajele mai sus menționate îmbrăcau toată anatomia actorilor, astfel că mi-a fost imposibil să mă împotrivesc.

Și uite-așa am ajuns la o concluzie șocantă: Dostoievski mi-a spălat creierul.