Să trăim puțin și bine, dar măcar mult și prost

În engleză se spune, bineînțeles, happy birthday, căci asta toată lumea știe. În franceză, joyeux anniversaire, în nemțească – alles Gute zum Geburtstag, iar restul le găsiți pe net, că mi se pare obositor să dau copy-paste la toate variantele de acolo.
Noi, în schimb, avem mult prea uzatul și terfelitul ”la mulți ani”. Aici, am vrut să înșir o poliloghie despre etimologia acestei urări, dar cum n-am găsit nimic pe google și nici n-am căutat cu precizie de arheolog, rămâne să mă documentez mai mult altădată și să revin cu lămuriri.
Iar acum, că am scăpat de enervanta îndatorire de începere a textului, vreau să-mi prezint curiozitățile legate de această urare a noastră, care pare un fel de nucă dată cu capul de pereți.

În primul rând, aniversările. Totul e minunat, ești tânăr și într-o zi, pe neașteptate, e ziua ta de naștere. Toată lumea se arată extaziată că urmează să-ți cumpere cadou și, bineînțeles, îți urează la mulți ani. Până aici totul este excelent, întrucât junețea ta și bucuria de-a-ți trăi viața transformă această urare într-un fel de asigurare de sănătate, care-ți va permite să atingi senectutea. Problema apare, spre exemplu, când ai 95 de ani, ești paralizat la pat, nu mai auzi, nu mai vezi, nu mai ai dinți, iar pielea ți-a căzut atât de mult încât o tragi peste tine, să te învelești la culcare. În cazul ăsta, să vină unii care să-ți dorească mulți ani de viață, poate scoate Jack Ripper-ul din tine.

În al doilea rând, să ne gândim la cinstea pe care trebuie s-o faci de ziua ta. Ai sau n-ai bani, nu contează. Prietenii tăi trebuie să găsească un motiv să se bucure de existența ta. Dacă le dai nota de plată, nu se vor mai bucura atât de mult. De aia sărbătoritul trebuie să găsească puterea în el și să deschidă portofelul. Dacă vrei ca lumea să te iubească, trebuie să faci anumite sacrificii. E ca o competiție sportivă: daca plătești tu, au câștigat ei. Dacă plătesc ei, ai câștigat tu. Însă, de cele mai multe ori, rezultatul este de egalitate, întrucât banii pe care ei îi dau pe cadouri sunt cam aceeași pe care tu îi dai pe băutură.

În al treilea rând, de câte ori aud urarea asta cu ”la mulți ani”, îmi vin în minte deținuții din penitenciare. Mă gândesc la cum își sărbătoresc ei aniversările și ce urări își fac între ei. Să-i dorești unui pușcăriaș mulți ani, nu știu cât de sănătos e. Probabil că ăsta-i și motivul pentru care îl mai găsesc pe câte unu’ sinucis cu un cuțit în cap.

Că tot veni vorba, nici sinucigașilor nu e bine să le urezi la mulți ani, că poate săracii își doresc multe ștreanguri sau multe șine de tren. În principiu, trebuie să-i urezi omului ce crezi tu că-și dorește, nu neapărat să trăiască o eternitate pe pământ. Încearcă să-i zici asta unui budist, că i se ia de tot zenul și te face ferfeniță.

Și pentru că trebuie să găsesc o frază de încheiere, vă spun că mie personal nu-mi place urarea asta a noastră. Nu știu, nu i se potrivește muritorului de rând. Fiecare om își dorește altceva, nu neapărat ani mulți. Să-l închizi într-o buclă temporală, prin incantarea acestui afurisit de ” la mulți ani”, mi se pare nedrept, nerealist, aproape totalitar. Urează-i păcătosului desfrâu, clipe aventuroase, bani și tot ceea ce poate degrada minunat existența omului pe pământ, dar nu-i ura ani mulți și atât, că e degeaba, și nici ție nu ți-ar plăcea să-ți dorească cineva ceea ce tu însuți urăști.

P.S. ”În fiecare an trecem prin ziua morții noastre.”

”Fericire dublă – un zgârcit își numără banii în oglindă”

Sunt un om care trăiește modest, uneori cu prea puțin, în funcție de context și necesități, fără a avea deziluzii mari în această privință. Am bucurii simple, mai mult spirituale, care-și găsesc graiul în natură, artă, muzică, ființe ale pământului și ale văzduhului. Și prea puținul meu încerc pe cât posibil să-l transform în prea multul altora, căci zgârcenia nu-mi zace în oase și nici în vreo aortă a inimii.

Ăsta-i și motivul pentru care, atunci când ea a venit la mine să-mi ceară niște bani cu împrumut, n-am ezitat nicio clipă, ușurându-i sufletul de povara urgenței. Apoi, peste alte câteva zile, s-a arătat iarăși la poarta mea, întrebându-mă de sănătate, degustând o citronadă și lipindu-și privirea de biblioteca mea, un colț sacru al casei mele, care-mi transformă încăperea în templu al culturii și înțelepciunii.
Și după ce s-a plimbat printre pagini și volume, dizolvându-și chipul în tot felul de expresii, s-a întors către mine și mi-a zis că dorește neapărat să citească respectiva carte, întrucât a dat peste un pasaj care i-a trezit în mod surprinzător interesul.
Dar cum niciun credincios nu-și lasă Dumnezeul pe mâinile unui păcătos, m-am trezit întrebând-o:
- Auzi, nu vrei mai bine să te împrumut cu niște bani?

Ipocrizia și-a pus pirostriile

Cu fețele posomorâte, îmbrăcați în negru și învăluiți de o tensiune apăsătoare, cei doi soți grăbesc muți prin noaptea densă. Tocurile femeii calcă apăsat, scrâșnind trotuarul ros, încercând să țină pasul cu bărbatul care, deși nu merge repede, e cu doi pași înaintea ei. Amândoi se îndreaptă către o destinație tristă pentru ei: o nuntă.

Orice nuntă, înainte de-a avea loc, ar trebui să depună niște acte la Registrul Comerțului: S.C. Nunta SRL. Pentru că atunci când intenționezi să investești niște bani cu scopul de-a scoate profit, e necesar ca afacerea ta de o noapte să funcționeze în legalitate.

Nu mai vine nimeni de drag la o nuntă. Nu știu cum era înainte, dar în prezent primirea unei invitații strică Zen-ul. Practic, sunt șanse mai mari să mergi cu bucurie la o înmormântare decât la o nuntă, pentru că la aceasta din urmă n-ai voie să intri în sala de petrecere fără bani. Aproape că este absolut necesară prezența unui tăietor de bilete la ușa din față și o casă de marcat după oferirea darului.

Am fost recent invitată la nunta unei prietene. Am refuzat invitația din cauză că tocmai în perioada asta am rămas fără bani. M-aș fi dus cu drag, ba chiar îmi venea s-o întreb dacă mă poate trece la caiet cu suma pe care n-o pot oferi în seara respectivă, dar m-am abținut. Fata m-a întrebat clar dacă mai vin cu cineva, ca să știe dacă mai aranjează o farfurie la masă, ca nu cumva să cheltuiască un meniu în plus.

”N-am bani să organizez o nuntă, astfel că mă împrumut și îmi dau datoria prin profitul scos” ar spune majoritatea. Nu, nu merge. Căsătoria, în primul și în primul rând, este un eveniment spiritual, ritualic, de legământ. Să arunci banii pe băutură și mâncare multă și decorațiuni inutile trădează o fățărnicie transpusă într-o paradă ridicolă. Un amestec de circ și funeralii.

Nunțile sunt caraghioase. Mirii fac eforturi mari să pară că se distrează, deși sunt tot timpul cu ochii pe mâncare și băutură, să nu le dea chelnerii la dos. Sunt tensionați, obosiți și cu spaimă în suflet că n-or să vină toți invitații cărora le-au plătit deja meniul. Invitații ajung la petrecere sictiriți, plictisiți, de parcă ar trage câinii de ei tot drumul până la local, și blocați în gândul că ”dacă nu te duci, nu-ți vine”.

M-am filmat stând în patru labe

Chinezu m-a întrebat acum ceva timp ce-aş face io cu o sută de mii de euro dacă m-ar plesni brusc norocul peste ceafă. Pentru că am un singur neuron care trebuie să-mi îndeplinească toate funcţiile vitale + ceva treabă intelecutală când şi când, (puţină, nu multă), am întârziat cu răspunsul.
Dar, vorba înţelepciunii populare, mai bine mai târziu decât niciodată.
O singură rugăminte am la voi: vă rog nu plângeţi! Atât am putut!