Omu’ și averea lui

De când se știa – și se întâmplase ceva vreme de atunci – Vasilică avea în minte doar sfatul bunului său părinte, om chibzuit la minte și cu ani de experiență în spate.
- Fiule, zicea el, nu uita un singur lucru: călătorește, trăiește-ți junețea și veselia, căci în final doar cu amintirile rămâi!

Ghidat toată adolescența de aceste răvășitoare cuvinte, Vasilică, cu puțin timp înainte de-a împlini vârsta majoratului, luă calea pribegiei și a aventurilor, pentru a aduna cât mai multe amintiri, cu care, spre amurgul existenței sale, voia să încânte imaginația nepoților săi, strânși în jurul lui, lângă focul molcom din sobă.

Din câte se știe, eroul nostru a cutreierat lumea în lung și-n lat, trăind iubiri pătimașe și aventuri nemaiauzite, cățărându-se pe culmi sălbatice și înotând în ape învolburate, gustând clipe de extaz și agonie, sorbind până la ultima picătură cupa libertății, căci, vorba bunului său părinte, în final, doar cu amintirile rămâi!

După niște ani însă, când deja îl părăsise tinerețea și se afla în brațele singurătății, Vasilică primi o veste care, conform zvonurilor, îi îmbogăți semnificativ vocabularul cu invective și sudălmi la adresa zeilor și ale rudelor acestora de gradul I și II: era bolnav de Alzheimer.

O noapte de amor de neuitat

Timid şi cu sufletul încărcat de pulbere explozivă, apucase volanul de coarne de parcă ar fi fost la cârma unui vas şi ar fi încercat să îmblânzească marea cu braţele-i anemice. Din când în când, arunca câte o privire cu coada ochiului spre domnişoara tăcută din dreapta lui.
Se aflau în drum spre casa lui. Tocmai ce-o cunoscuse într-un bar, unde o abordase cu un pahar de gin. Două ore neîntrerupte au conversat în 5 beri (el), 2 ginuri şi o vodcă (ea) şi 2 perechi de ochi. Au avut şi un moment de tăcere când el a întrebat-o dacă ar prefera să continue discuţia la un coniac la el acasă.

Păşind în apartament, bărbatul se grăbi să aşeze pernele de pe canapea, care zăceau azvărlite cât colo, pofti femeia să ia loc şi o zbughi glonţ în bucătărie după sticla de coniac promisă.

Băgat pe jumătate în frigider, bărbatul se linse pe bot la gândul că în seara respectivă nu-şi va mai da singur pantalonii jos. Îi tremurau ochelarii pe nas de emoţie, iar inima stătea gata să piardă controlul volanului şi să se rostgolească peste organe.

Cu două pahare în care se bălăngănea coniacul şi cu ochelarii daţi jos (să arate mai atrăgător), se întoarse în living fluierând o melodie. Domnişoara nu mai era pe canapea, dar o zări, prin ceaţa ochilor afectaţi major de miopie, în cealaltă cameră, care de altfel era şi dormitorul.
Umit şi înflăcărat peste măsură de nerăbdarea care-şi făcuse culcuş şi între picioarele ei, lăsă paharele pe măsuţă şi se grăbi să dea năvală peste ea în dormitor. Nedorind să pară prea disperat, începu, cu mişcări lascive, să-şi dea jos hainele.
„Peseme că nici ea nu vrea să pară prea disperată!” gândi bărbatul în timp ce-i privi cu poftă conturul neclar al trupului şi observând că şi ea se mişcă cu aceeaşi nerăbdare controlată şi voluptoasă.
- Să înţeleg că adori să te priveşti în oglindă în timp ce te dezbraci? se auzi însă, brusc şi strident, vocea rânjită a femeii, care tocmai ieşise de la baie şi se proptise de pragul dormitorului cu mâinile încrucişate-n sân.