Precum un copac solitar pe malul stâncos al oceanului

Și totuși. Singura modalitate de-a scrie sincer și cu talent e să strivești sub călcâi toate inhibițiile și prejudecățile. Să le presezi până țâșnește sângele mocirlos din ele.

Binecunoscut truism printre scriitori, dar fantomă care bântuie printre neinițiați prostănaci ca mine. E genul ăla de revelație pe care o primești sub formă de deja-vu. E genul ăla de nefecunditate pe care o primești sub formă de blocaj. Vrei să scrii, dar paula. Sau scrii, dar e o porcărie. Și până să decidă ceilalți cum ești, tu te știi deja șoarece de câmp.

Narcoticele au rolul lor. Furia e un narcotic. Sau obsesia. Sau trauma. Sau paharul cu bere din fața mea. Tărie n-am. Nici de caracter. De fericire n-am auzit nimic. Nici c-ar ajuta, nici c-ar exista. Dar până la fericire, dai de dracu. Starea aia de mijloc, a monotoniei și obișnuinței. A treburilor cotidiene, inhibante, care te prostesc și te aduc la aceeași formă cu a celorlalți. Te naști zeu și pe parcurs începi să încapi în ițari de simplu muritor. Are societatea asta un mod eficient de-a te scoate din tine și de-a te băga în mă-ta.
Cei mai frumoși oameni nu sunt cei cosmetizați de societate, precum merele perfecte de hipermarket, care lucesc a chimicale, ci acei care au bube și vânătăi, care se pălesc mai repede și putrezesc fără prea mare efort. Ei sunt cei care au gust, aromă, sănătate.

E greu să scrii sincer cu atâta bagaj de prejudecăți pe care trebuie să-l cari pe gheb, îndoindu-ți spatele până la depersonalizare.

E cald, prea cald pentru vremea asta. Transpiri și ai gâtul uscat. Și ești mult prea lucid. Cine ar vrea să înțeleagă atâtea? Să-ți torn și ție un pahar cu bere rece?

De cât e nevoie?

Până nu demult, minimalismul era pentru mine doar artă în domeniul designului de interior. Când auzeam de termenul acesta, vizualizam mental o casă cu geometrie monotonă, sobră, câteva obiecte de mobilier și decor, maxim trei culori și cam atât. Stilul nu părea să solicite prea multă imaginație, și nici să facă risipă de material. Ignoranța mea se simțea bine, era mulțumită de sine.
Între timp, am descoperit că sentimentul pe care îl nutresc de ani buni, și care e tot mai acut, se numește.. minimalism.
Minimalismul, adicătelea nevoia de-a te descotorosi de tot ce ți-e inutil și a păstra doar ce ți-e necesar. Pe toate planurile: oameni, haine, cărți, mâncare, case, sentimente și orice e nevoie pentru un trai simplu și bun.

Minimalismul este o filosofie și un stil de viață prin care respiri bine și care te ajută să nu te (mai) atașezi de lucruri, într-o lume în care consumerismul e din ce în ce mai agresiv. Iar eu asta fac de ani buni, arunc tot ceea ce nu-mi mai folosește. Îmi reduc existența la simplitate. Trăiesc cu mai puțin. Viața mea nomadă din ultimii ani m-a făcut să conștientizez inutilitatea cantității, a obiectelor pe care le adunăm în neștire, la care nu renunțăm din cauza unui atașament absurd (le păstrăm pentru mai târziu, poate ne trebuie la ceva, nu?).

Japonezii au făcut deja o obsesie pentru minimalism. Există și o explicație pentru asta: în țara cutremurelor, e bine să nu ai multe obiecte prin preajmă. Ce-i drept, conceptul e dus nițel la margine, dar tot arată bine. Te uiți la poze de genul ăsta și parcă primești mai mult oxigen.

Sursa foto: Pinterest

Mai bine de jumătate din ceea ce am avut nu mi-a mai folosit la nimic. Au ocupat loc, au sufocat și urâțit spațiul deja îngust. Și mi-au făcut mutările un chin.

Încă mi se pare că am prea multe lucruri care nu-mi folosesc la nimic. Încă arunc. Și ce-mi place! Paradoxal, golesc spațiul exterior ca să-mi fac mai mult loc în interior. E destulă întindere în mine, mai încape destulă cunoaștere (hăt!), dar tot simt că trebuie să fac curățenie în jurul meu. Să aibe pe unde să intre cunoașterea asta, să nu blocheze intrarea, înțelegi?

”Fericire dublă – un zgârcit își numără banii în oglindă”

Sunt un om care trăiește modest, uneori cu prea puțin, în funcție de context și necesități, fără a avea deziluzii mari în această privință. Am bucurii simple, mai mult spirituale, care-și găsesc graiul în natură, artă, muzică, ființe ale pământului și ale văzduhului. Și prea puținul meu încerc pe cât posibil să-l transform în prea multul altora, căci zgârcenia nu-mi zace în oase și nici în vreo aortă a inimii.

Ăsta-i și motivul pentru care, atunci când ea a venit la mine să-mi ceară niște bani cu împrumut, n-am ezitat nicio clipă, ușurându-i sufletul de povara urgenței. Apoi, peste alte câteva zile, s-a arătat iarăși la poarta mea, întrebându-mă de sănătate, degustând o citronadă și lipindu-și privirea de biblioteca mea, un colț sacru al casei mele, care-mi transformă încăperea în templu al culturii și înțelepciunii.
Și după ce s-a plimbat printre pagini și volume, dizolvându-și chipul în tot felul de expresii, s-a întors către mine și mi-a zis că dorește neapărat să citească respectiva carte, întrucât a dat peste un pasaj care i-a trezit în mod surprinzător interesul.
Dar cum niciun credincios nu-și lasă Dumnezeul pe mâinile unui păcătos, m-am trezit întrebând-o:
- Auzi, nu vrei mai bine să te împrumut cu niște bani?

Ideal de viață pentru puturoși

Când am primit cartea ”Woody Allen în dialog cu Stig Bjorkman”, am sărit în sus de bucurie. Dar de ce am sărit în sus, în loc să mă tăvălesc pe jos de bucurie, nu știu să vă spun. Cert e că mă mânjisem de râset pe toată fața.

Woody Allen, cu o filmografie de peste 50 de producții, mă fascinează de mulți ani. Cu excepția unei singure pelicule, i-am văzut toate filmele. Cândva, am de gând să le iau de la capăt, căci Allen Stewart Konigsberg trebuie redescoperit.

Scriu despre el deoarece am găsit în carte un pasaj care m-a uimit și care mi-a produs în același timp și o mare plăcere, pentru că descrie exact viziunea mea despre viață și artă. Diferența esențială este că el e un om foarte inteligent, care a reușit acolo unde eu voi eșua în mod constant.
Zice așa: ”Vreau doar să lucrez, asta-i tot. Sper să am o viață lungă și să fiu sănătos, să pot să muncesc în continuare și la bătrânețe să pot privi înapoi și să spun: ”Am făcut 50 de filme și unele dintre ele au fost excelente, unele n-au fost așa bune, iar unele au fost amuzante…” Nu vreau să ajung în situația în care se află atâția dintre contemporanii mei, care fac un film și e un Mare Eveniment. De aceea l-am admirat mereu pe Ingmar Bergman. Lucra liniștit pe insulă și făcea un filmuleț acolo și-l scotea, apoi lucra la următorul. Vezi tu, importantă era munca! Nu eventualul succes sau eșec, banii sau reacția criticilor. Important e ca munca ta să fie parte a vieții de zi cu zi și să poți trăi decent.”
DA! Woody Allen comprimă în câteva cuvinte idealul uman cu sensul vieții: să faci ce știi tu mai bine, să te perfecționezi în acel domeniu și astfel să duci o viață tihnită, fără să fii încarcerat în obligația de a răspunde așteptărilor celorlalți. Este vorba despre libertatea de-a fi tu însuți și fericirea de-a te înfrupta, cu poftă, din această libertate.

Eu? Eu voi admira soarele printr-o crăpătură a temniței. Sensul vieții nu e pentru toată lumea.