Sfinții locuiesc în case de lut

Am visat-o azi-noapte. Ne țineam de mână și ne plimbam pe strada natală.
- Ia zi, mamaie, cum e acolo? Ți-e bine? am îndrăznit s-o întreb cu sfială, cât să nu dispară, cât să nu mă trezesc. Mi-a zis că e bine, dar că e rece și pustiu. Un deșert primitor, acceptabil, unde nu e neapărat scrâșnirea dinților sau pucioasă. Măcar îi era bine. Când m-am trezit, m-am gândit dacă nu cumva mi-e pustiu mie în suflet fără ea și mă mint că-i este bine. Poate că nicio despărțire nu e suportabilă de nicio parte.

Printre banalitățile zilnice, îmi vine ea în minte, tăcută, cu coatele sprijinite pe masă, ascultându-ne tinerețile. Uneori, mai intervenea în discuție cu câte un ”aveți grijă, mamă!”, cu îngrijorare, fără vreo izbândă însă în înflăcărarea noastră, căci noi, tinerii, știm întotdeauna mai bine decât bătrânii.

Apoi mai sunt și istorisirile ei despre copilărie, despre al doilea război mondial sau despre datini pierdute pe ulița timpului sau uitate în podurile caselor dărâmate, în locul cărora s-au înălțat vile respingătoare, slute, pustii de identitate și căldură.

Mă văd în copilărie, la gura sobei, bând ceai de izmă și mâncând pâine prăjită pe plită, cu unt și gem, în timp ce ea spală niște rufe într-o balie îngălbenită de uz și vreme. Pe geam, zgârie iarna cu unghiile crengilor înghețate, făcându-mi semne să ies la tăvăleală. Dar eu stau lângă ea, rugând-o ca, după mic dejun, să mă suflec până la coate și s-o ajut măcar cu niște batiste, într-un colț al baliei. În odaie miroase a săpun de casă și lemne arzânde. Pe perete, ticăie un pendul, la capătul căruia se scurge timpul precum picăturile de ploaie din vârful frunzelor.

Mă reîntorc. Dispariția ei e prilej de angoase și neputințe. Nu-mi ajung amintirile, ce dracu să fac cu ele? Să mă uit ca pe niște poze vechi, amenințate mereu de îngălbenire în sertarul de sus, la care ajung greu? Vreau palpabilul, concretul, fizicul! Cu greu aș mai putea găsi un om atât de blând, de iubitor și de milostiv ca ea. O inimă mare și strălucitoare lăsată moștenire pentru cei care ascultă în timp ce aud. Cum zicea Diogene, care umbla cu un far în plină zi și striga: ”caut un om!”.

Of, bunică dragă, caut o înțeleciune ca a ta, din care sa-mi împletesc aripi și să zbor deasupra mizeriei umane! Ai fost o femeie simplă, care a locuit într-o casă modestă, într-un sat mic, într-o țară necunoscută, într-o lume largă, dar ai înmiresmat pământul cu ființa ta. Mă uit la fiecare bătrână pe care o întâlnesc în cale și mi-e ciudă până la venin, până la buză tremurândă, că niciuna dintre ele nu ești tu.

Întru amintirea ta, o să fiu un om minunat, o să-mi întind brațele către desăvârșire, o să fiu o pasăre măiastră de Brâncuși, căci nu există lucru mai minunat pe lumea asta ca un om care a intrat în viață păcătos și a ieșit sfânt. Să fii binecuvântată acolo unde universul ți-a sădit grădina și te-a pus pe tine cea mai parfumată dintre flori!

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.