Priveghiul unui sfârșit de an

”Astfel de noapte bogată, cine pe ea n-ar da veșnicia lui toată?” mă întrebam cu naivitate în timp ce-mi sprijineam bărbia în palme și priveam picioarele dezgolite ale paharelor din fața mea. ”In vino veritas” cum ar spune Bacchus într-un puseu de sinceritate. Să curgă adevărul, să se reverse peste noi!

Friptura, pârlită pe grătar, se toca mărunt în dinții ascuți la fierar ai invitaților, care veniseră la petrecere cu burdufurile hămesite. Stăteam la masă cu o sută de oameni și vorbeam singură. Toți ceilalți erau grupați în bisericuțe de câte doi-trei enoriași și se spovedeau unii altora, sub directa binecuvântare și sinceritate al unui sânge negru, care pulsa în gâtul unei sticle cu dopul desfăcut.

Un câine mă fixa de sub masă cu două luminițe înfipte de-o parte și de alta a unui nas de tăciune, dându-mi de înțeles că-i deosebit de atent la cuvintele care-mi ieșeau din gură. ”Da, da, sunt cu totul de acord, înțeleg perfect, dar nu aud nimic! … Păi, ce să auzi, măi câine, că nu vorbesc, eu mestec!”. Apoi i-am dat osul de pe care descărnasem ultima bucățică, fugind cu el și lăsându-mă să mă scobesc contemplativ în dinți.

Eram la masă cu 50 de oameni și vorbeam singură. Celorlalți li se lipiseră ringul de dans de tălpile pantofilor.

”Totul e ireal. Viața nu trebuie luată în serios, clar. Spre exemplu, uită-te la Ionica! Femeia asta a fost o glumă toată viața ei!” interveni o cucoană în monologul meu. Ba nu, cucoana era ocupată să sfâșie un picior de găină, din care se prelingea o dâră de grăsime friptă. De fapt, eu intervenisem în monologul meu, în timp ce-o priveam cum nu se satură.

La miezul nopții, am eliberat șampaniile nervoase dintre zidurile sticlelor și le-am lăsat să se reverse libere pe gâtlejurile uscate de ger. La doișpe fară cinci minute fix, oamenii au început să arunce artificii pe cer, ca semnal SOS pentru zeii care au dat drumul Timpului din cușcă să ne fugărească pe toți. ”Noroc, Zeus, de aici de jos din arenă!” și am ridicat paharul spre cer, înotând cu privirea prin întuneric și străduindu-mă să-mi fixez ochiul într-o gaură din care țâșnea lumină, să pândesc cum se distrează Ei acolo în Rai.

M-am așezat iar la masă, ciocănind cu unghiile cristalinul paharelor în care unduia, în mici valuri, vinul. Ceva mai târziu, m-am ridicat să dansez la insistențele unui domn imaginar, care m-a invitat galant să valsăm pe muzică populară. L-am abandonat la scurt timp, din cauză că mă călca prea des pe picior. Data viitoare, când o să mai inventez un bărbat, o să-l învăț să danseze.

Spre dimineață, un mic infarct m-a luat în horă. M-a învârtit și m-a țopăit până când, adulmecându-i intențiile, m-am rupt din strâmtoarea brațelor lui, adăpostindu-mă la pieptul călduros al patului. Când m-am trezit, roțile bostanului se transformaseră în capace de bere, iar rochia lungă, brodată cu pietre prețioase, ședea decupată într-o pereche de pantaloni și o bluză cu fermoar.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.