Povestea unor cuvinte

De câteva săptămâni, preotul se pricopsise cu o problemă care-l determina să se scarpine în moalele capului: în fiecare zi, găsea în fața bisericii o cruce înfiptă-n pământul proaspăt afânat, în locul în care vara creșteau flori de toate culorile. Era cât o lungime de braț și bătută când cu un cui ruginit, când prinsă în două bucăți de sfoară subțire. Nu știa cine făcea treaba asta sau cu ce scop, dar îi mai întreba când și când pe vecinii parohiei dacă știau despre ce-i vorba sau dacă au zărit făptașul. Mai toți însă ridicau nedumeriți din umeri.

Inițial, a smuls-o din pământ și-o aruncat-o în plita din bucătăria casei parohiale, dar ziua următoare a găsit alta în loc. Și le-a tot aruncat în focul plitei până când, enervat de încăpățânarea cu care acestea apăreau, s-a hotărât să ia măsuri. Câteva zile a stat la pândă să descopere făptașul, dar cum crucea nu priponea la ore fixe, ivindu-se când dimineața, când la prânz sau seara, preotul își pierdu într-un final răbdarea și se lăsă păgubaș.

Apoi luă hotărârea să nu mai smulgă crucea și s-o lase acolo, pentru a afla ce urmează să se întâmple cu ea. A doua zi, nu mică i-a fost mirarea când, lângă crucea respectivă, crescuse alta în loc, de parcă cel sau cea care le fixa în pământ nu dorea decât șă-și bată joc de el sau de biserică.

În zilele care au urmat, preotul nu s-a mai atins de niciuna, astfel că, după vreo săptămână, în fața bisericii crescu o poieniță de cruci strâmbe și de diverse mărimi, din lemn fraged sau scândurele ușor putrezite, semn că făptașul își alegea materialele la întâmplare.

După un timp, preotul plăti un enoriaș pensionar să vegheze asupra locului. Dar cum nea Vasile trecea mai întâi pe la cârciumă să prindă nițel curaj, nu de puține ori acesta se trezea scuturat, precum copacul plin cu nuci, de brațele vânjoase ale preotului, care-l găsea mai tot timpul sforăind pe bancă, învelit cu un braț peste cap, să nu-l jeneze prea mult lumina.

Dar, într-o zi, s-a produs minunea. În timp ce-și căra, obosit, picioarele spre casa parohială, preotul zări de departe un băiețel care stătea pe vine și înfigea ceva în pământ. De teamă să nu-i curgă printre degete, acesta grăbi pașii cu destulă viteză cât să-și ia zborul în caz de nevoie. Într-o clipă, fu la spatele copilului, care nu părea să aibă mai mult de 7-8 ani, și-l apucă cu mâna viguroasă de gulerul apretat al cămășii. Băiatul fu luat prin surprindere de smucitura brutală și țipă speriat.
- Carevasăzică, tu-mi ești neobrăzatul care-mi sădește cruci aici! Îți bați joc de biserică și de Dumnezeu, băiete? Ia zi! Hm?!
Copilul, care între timp începuse să plângă, îndrăzni să se apere.
- Dar cu ce-am greșit?
- Păi, măi pezevenghiule, e frumos ce faci tu aici? Îți bați joc de sfânta cruce, pocind-o în halul ăsta fără niciun rost? Și mai strici și pământul ăsta afânat în care am însămânțat flori! Și mă rog, de ce faci asta?
- Bunica mi-a zis!
- Deci ești și mincinos pe deasupra, nu doar obraznic! se răsti popa la el, în timp ce-l strângea și mai tare de guler, fixându-l cu o privire aprigă din care țâșneau scântei mari.
- Dar așa mi-a zis bunica! continuă băiatul printre sughițuri și lacrimile care-i umpleau gura. Mi-a spus că, de fiecare dată când trec prin fața bisericii, să fac o cruce!

Preotul, uimit de răspuns, își însenină brusc chipul și se puse pe un hohot de râs zgomotos, spre nedumerirea băiețelului, care, eliberat din strâmtoarea apucăturii, își șterse mucii de la nas cu mâneca uniformei școlare.

Categoria: Basme  Taguri: , , , ,
You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
Un răspuns

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>