Spovedanie și rose demidulce

În fiecare noapte scriu enorm, fără încetare, ca o turbată. Zeci de pagini albe în care îngrămădesc laolaltă cuvinte subțiate, stâlcite, sufocate de virgule și puncte, până în colțul de jos, acolo unde îți umezești degetul să întorci foaia și rămâne cerneala ca-ntr-o ceață de amurg.

Se întâmplă uneori să mi se arunce zorile-n păr, ca scuturate în primăvara zilei, iar eu, năucă și dementă, nu mai termin de scris. Enorm scriu, enorm!

Ca niște cizme murdare în zăpada proaspăt râșnită, toate gândurile mele lasă urme pe coala albă, de parcă s-ar fi terminat hârtia din lume, iar eu am ultima bucată. Un scris boțit, încurcat, o școală exemplară de hieroglife și simboluri nocturne. Vorba cântecului, Ioane, Ioane, toată lumea doarme, tot timpul, chiar și atunci când e trează, căci starea de veghe nu cară după ea neapărat și felinarul minții.

Nu mă mai satur de atâta scris, de atâta voluptate în tangoul peniței pe hârtie, o sete de vampir cu cerneală roșie în colțul gurii. Iar după ce termin de scris, după ce pun ultimul punct pe papir, adorm extenuată și fericită că am încheiat noaptea scriind enorm, în pat, sub pătură, pe întuneric, cu mâinile goale sub cap, cu ochii închiși, în gândurile și închipuirea mea. Dar eu scriu, noapte de noapte, enorm, enorm..

Dacă nu-ți plac ideile mele, am altele

E bine să mănânci sănătos, verdețuri și toate alea. Ba nu, e bine să-ți faci toate poftele, indiferent de consecințe, căci doar o viață avem și merită trăită din plin.
E bine să fim oameni buni, onești, cinstiți, să sfințim locul, să dăm un exemplu extraordinar generațiilor viitoare. Ba nu, e bine să ne aruncăm în plasa viciilor noastre, să fim ceea ce vrem, să ne urmăm instinctul, bun sau rău, să nu ținem cont de morală sau alte reguli. Să oferim atât cât putem, să nu ne rușinăm de cât suntem.

E bine să ajungi cineva în societate, admirat, invidiat, devenit idol pentru câțiva tineri sau pentru o generație întreagă. E bine să nu ne ratăm, să fim Cineva, nu nimeni. Ba nu, e bine să ne urmăm vocația, inima, chiar dacă asta presupune ratare, respingere, rușine. Să facem ceea ce ne place, nu ceea ce trebuie.

E bine să fim sănătoși și întregi la minte. Ba nu, mai bine nebuni și bolnavi. Să bem cupa cu otravă până la fund. Să trăim ca și cum am fi însetați și flămânzi. Să jefuim și să tâlhărim viața de ifosele ei etice. Sau mai bine să facem ceea ce trebuie, căci mai sunt locuri libere în cer, numai bune de ocupat.

Să fim sfinți. Ba nu, să fim draci împielițați, decăzuții nimănui. Să fim ceea ce credem că e bine, pentru noi sau pentru alții.

O porcărie, un haos etern, o viață plină de indecizii pe timp de ceață.

Ce e coret să facem, ce e bine? Pentru cine, pentru ce, pentru când? Cine decide, care Dumnezeu, a cui?
Sentimentul binelui e călduț, ca un pipi în apa rece a mării. Răul e și el plăcut, ca un pipi când e vezica plină.
Când ajutăm, ni se umple inima de dragoste și putere. Când ne răzbunăm, ne eliberăm ca ieșiți la suprafață din subteran sau pășiți pe pământ după un zbor dezlănțuit. Și răul și binele oferă satisfacții puternice, de parcă în carnea noastră au fost zidiți deopotrivă îngeri și demoni. Știu ce e bine și știu ce e rău, dar ce relevanță are? Istoria n-a schimbat nimic, nici pe ea însăși, nici caracterul oamenilor.

Nu contează cum sunt, ce sunt, ce cred, ce refuz, ce accept, cum e viața mea sau a ta, ce cred despre tine, ce crezi despre mine, dacă ești idiot sau geniu, gras sau schelet, bun sau malefic, dacă trăiești puțin și bine sau mult și groaznic. Orice adevăr e irelevant, orice realitate e în ea însăși, ferită de celelalte realități pizmașe, bârfitoare, în ele însele.
Nici măcar această opinie nu contează, n-are importanță, nu ajută nimănui, nici măcar unei conștiințe culcate târziu, pe la 4 dimineața, sau deșteptate foarte devreme, pe la 4 dimineața..

A fi sau a nu fi inutil

Mă uit la un serial care se numește Suits. Pentru cine nu l-a văzut, este vorba despre niște avocați din New York pentru care meseria e mai importantă decât relațiile sentimentale. Bine, de fapt nu vreau să pun problema așa, hai să zicem că își iubesc meseria foarte mult și muncesc pe rupte pentru a obține succesele râvnite. E un serial cu un scenariu bun, la patru ace, în care personajelor li s-au oferit personalități puternice, bătăioase, așa cum probabil și sunt cei din lumea reală a avocaților newyorkezi. Anul acesta rulează deja al șaptele sezon și sper să nu se termine nici la al zecelea. Îmi place mult. Dar nu despre el vreau să vorbesc, ci despre ceea ce eu consider că ar fi revelator în acest film, ceea ce el mi-a transmis mie, și probabil că nu sunt singura. Vorbesc aici de Muncă. Efort. Luptă. Sacrificiu. Roade culese.

Îmi dau seama cum sună toate aceste cuvinte scrise cu majusculă. Recitesc și parcă sunt băgată cu nasul într-o carte în care scârțâie strident un clișeu motivațional, menit să împingă turma înapoi în țarc. Detest asta. Ar trebui să reformulez.
Rămân la un singur cuvânt: muncă. E puternic și revelator. Personal, am decoperit în muncă scopul existenței. Rostul ei. Iluzia perfectă. Fără finalitate, e drept, dar ea în sine e o comoară ce nu trebuie îngropată, ci, așa cum spune și proverbul, ar trebui turnată în brățări aurii și purtate cu demnitate.

Demnitate. Alt cuvânt greu. Râvnit de toți, primit doar de câțiva norocoși. Orice muncă cinstită e demnă, dar asta doar în teorie. În practică, în societatea ipocrită, dacă nu prestezi ceea ce ți-ar aduce aplauzele majorității, ești demn de dispreț și batjocoră. Cunoaștem nenumărate cazuri. Sunt meserii cinstite care aduc rușinea pe obrazul celor ce o practică, și sunt alte meserii ce aduc fală și invidie în inimile celor care nu înțeleg că nu există nimic mai înălțător decât palmele bătătorite și sudoarea pe frunte. Trupul muncit e un trup sfânt.

Muncă. Indiferent ce formă ia, munca e cel mai frumos lucru ce i se poate întâmpla unui om. Bine, nu indiferent ce formă ia, pentru că sunt și munci făcute din obligație sau sclavie, groaznice, nedrepte, extenunate până la limita supraviețuirii – și aici istoria are exemple cu nemiluita – munci menite să dezumanizeze, nu să înalțe.

Munca e sacră. Aduce cele mai mari împliniri și satisfacții. În timp ce oamenii te dezamăgesc, munca face din tine omul care sfințește locul. Pornind de la munca fizică, cu brațele, a câmpului, a gospodăriei, și terminând cu cele mai intelectuale activități, munca nu dezamăgește niciodată, iar ăsta e cel mai mare câștig dintre toate. Sentimentul că ceea ce faci are un sens. Iar dacă nu simți că ceea ce faci are un sens, atunci nu faci ceea ce trebuie. Dar chiar și așa, efortul tău e plin de noblețe. Dar până să faci ceea ce trebuie, trebuie să faci. Cum să știi că te afli pe drumul cel bun dacă nu pornești la drum?

P.S. Acesta nu este un manifest comunist și nici niște cuvinte urcate pe o poartă de infern nazist. Sunt revelațiile unui om care nu suportă lenea.

Spune-mi ce vrei tu, ca să-ți spun cine ești

Desenez spirale pe un colț de hârtie, în timp ce încerc să-mi pun în ordine gândurile. Tocmai ce mă pregăteam să mă lamentez de faptul că viața cotidiană îmi alungă momentele cu mine însămi, obligându-mă la o absență a gândirii, această imensă plăcere care te ferește de monoton și banal. Și cum desenam spiralele, mi-am dat seama că gândirea nu-mi lipsește, dar, din cauza lipsei unei discipline riguroase, ea se află într-o stare de absurdă dezordine, ca o magazie în care ai aruncat de-a valma toate lucrurile de care n-ai mai avut nevoie la momentul respectiv, dar de care nici nu te-ai lepădat definitiv, admițând în sinea ta că vei mai avea nevoie de ele la un moment dat.

În magazia aia din mintea mea, toate acestea zac unele peste altele și unele într-altele, ca niște leșuri într-o groapă comună. Și nici măcar nu știu ce să fac cu toate aceste gânduri, să le dau foc sau să-mi găsesc răbdarea de-a mă apuca de-o treabă migăloasă și dificilă, așezându-le în ordinea cuvenită? Cui folosesc toate acestea în starea lor prăfuită? Fără puțin lustru, ce gând ar încrunta fruntea și privirea, ca întoarse spre un soare puternic, iubitorilor de expresie și stil? Toate gândurile mele, precum niște pietre în așteptare de daltă, se macină în volbura timpului.

Replici banale, auzite din te miri ce surse, pot lua rolul unei revelații demult așteptate. ”Caracterul tău este destinul tău” mi-a șoptit deunăzi o păsărică. M-a trăsnit ca aflată pe câmp, pe vreme de furtună de vară cu descărcări electrice. Am auzit replica asta de sute de ori poate, însă niciodată n-a avut asemenea impact asupra intelectului meu. Vorba filmului al cărui nume nu mi-l amintesc: ”Lucrurile te influențează în funcție de starea de spirit”. Adevărul e că nu era o stare de spirit deosebită, dar caracterul ăsta nenorocit, care-ți înhamă destinul la căruță, m-a lăsat fără grai. Și iată-mă iarăși în mine, cercetând cu lupa destinul imuabil care-și face de cap, ca un adolescent rebel.

Nu știu dacă realizezi, dar și caracterul tău este destinul tău. Nu râde! Te afli sub influența neprietenoasă a felului tău de-a fi. Ceea ce faci este ceea ce ești. Vara nu-i ca iarna adică. Sau alt trusim: ești ceea ce mănânci, ce bei, ce dormi, ce privești, ce taci, ce nu faci.

Reîntorcându-mă la caracter, da, vorba asta m-a lovit în moalele capului, acolo unde te scarpini ipotetic când nu înțelegi ceva, punându-mi în mișcare un fel de resort menit să mă scoată din lâncezeala nepornirilor mele.

Dacă ai ajuns cu lectura până aici, e posibil să exclami: ”ce e porcăria asta?”, precum un orb care începe să citească o răzătoare peste care a dat întâmplător. Ceea ce tocmai ai citit, posibil să nu te ajute la nimic, la fel de bine cum e posibil să existe o frază, un cuvânt, o virgulă care să-ți desfunde canalele minții, declanșându-ți o așa-zisă revelație, de-o să vii la mine cu flori în ghivece. Am certitudinea că sunt multe întrebări la care n-ai găsit încă răspunsuri, la fel de sigură cum sunt că există multe răspunsuri pentru care aștepți niște întrebări. Pentru asta mă citești acum. Sau altădată.

Este 03:11 a.m. și caracterul tău e destinul tău.

Cum îmi place mie să spun: în lumea asta da, avem libertate de alegere. Suntem liberi să ne alegem patul din celulă și ora la care să nu putem dormi.

Cum curge lavă din cer

E atât de cald astăzi, chiar și la ora asta, încât:

- Timpul, care de obicei țopăie și zburdă de nebun, ca scăpat din cămașa de forță, acum zace dilatat și contractat, prin boscheții uscați și printre crăpăturile buzelor.

- Roțile mașinilor văd la semafoare Fete Morgana în chip de arbori de cauciuc, transformându-și dioxidul de carbon în sifon cu gheață și dulceață de afine.

- Păsările au naufragiat prin cotloane de șobolani, smulgându-și penele și legându-le într-un evantai cu miros de aer condiționat.

- Blocurile nu mai adie în vânt, ci au încremenit în țepușele razelor de soare, cu broboane de vară pe la tâmplele etajelor superioare.

- S-au topit covrigii în cozile câinilor.

- Gunoaiele s-au descompus în pietricele de diamant, ce se oglindesc în privirile cerșetorilor cu stomacul lipit de coloană.

- Verdele a fugit din frunze și s-a aruncat în albastrul mării negre.

- Morgile s-au aglomerat cu cimitire golite.

- Eu stau ghemuită în congelator, alături de piept de pui și legume mexicane.