Doamne, ocolește-i pe (Times New) Romani!

Când m-am împiedicat astăzi pe facebook de moțul ăsta maro cu muște deasupra, am rămas blocată. Limbajul, venit de undeva de la periferia moralității, m-a izbit din plin, învinețindu-mi partea aia naivă a creierului care crede că la mizerie nu poți răspunde tot cu mizerie. Mai ales dacă ești o publicație cu respect de sine și care încearcă, prin umor, să corecteze metehnele societății în care trăiește. Căci așa cred eu, bătaia de joc a politicienilor trebuie taxată în mod civilizat, ferm și cu demnitate, fără să-ți pierzi verticalitatea. În niciun caz nu e o dovadă de superioritate și educație să cobori la nivelul celui pe care îl consideri trădător, mincinos, ticălos etc.

În cartea ”Filosofia pentru bufoni”, Pedro Gonzales Calero vorbește la un moment dat despre o anecdotă care circula pe seama disensiunilor dintre Platon și Diogene. Acesta din urmă, cinic din fire, a reușit într-o zi să-i răstălmăcească câteva idei de-a lui Platon, rezultul fiind un umor de mare finețe, așa cum ar trebui să existe și într-o redacție cu pretenții de comedie de nivel măcar mediu.
Și zice așa Calero: ”Un corp frumos participă la Ideea de Frumos, dar nu este Ideea de Frumos, rugul face parte din Ideea de Foc, dar nu este Ideea de Foc etc. Diogene, care lua în derâdere și aceste spuse ale lui Platon, s-a apucat odată să mănânce smochine uscate în fața acestuia, spunându-i:
- Platon, poți participa la ele!
Platon a luat câteva smochine și a început să le mănânce, dar Diogene l-a luat peste picior:
- Ți-am zis să iei parte, Platon, nu să le mănânci!”

Iar autorului galant și educat de la TNR, care are nevoie de inspirație și umor ca de aer, îi ofer aici o idee bună despre cum să faci o femeie curvă fără s-o faci curvă. Practic, nu trebuie decât să tragi o săgeată către domnița în cauză și să scrii următoarele: AICI SUNT BANII DUMNEAVOASTRĂ!

De cât e nevoie?

Până nu demult, minimalismul era pentru mine doar artă în domeniul designului de interior. Când auzeam de termenul acesta, vizualizam mental o casă cu geometrie monotonă, sobră, câteva obiecte de mobilier și decor, maxim trei culori și cam atât. Stilul nu părea să solicite prea multă imaginație, și nici să facă risipă de material. Ignoranța mea se simțea bine, era mulțumită de sine.
Între timp, am descoperit că sentimentul pe care îl nutresc de ani buni, și care e tot mai acut, se numește.. minimalism.
Minimalismul, adicătelea nevoia de-a te descotorosi de tot ce ți-e inutil și a păstra doar ce ți-e necesar. Pe toate planurile: oameni, haine, cărți, mâncare, case, sentimente și orice e nevoie pentru un trai simplu și bun.

Minimalismul este o filosofie și un stil de viață prin care respiri bine și care te ajută să nu te (mai) atașezi de lucruri, într-o lume în care consumerismul e din ce în ce mai agresiv. Iar eu asta fac de ani buni, arunc tot ceea ce nu-mi mai folosește. Îmi reduc existența la simplitate. Trăiesc cu mai puțin. Viața mea nomadă din ultimii ani m-a făcut să conștientizez inutilitatea cantității, a obiectelor pe care le adunăm în neștire, la care nu renunțăm din cauza unui atașament absurd (le păstrăm pentru mai târziu, poate ne trebuie la ceva, nu?).

Japonezii au făcut deja o obsesie pentru minimalism. Există și o explicație pentru asta: în țara cutremurelor, e bine să nu ai multe obiecte prin preajmă. Ce-i drept, conceptul e dus nițel la margine, dar tot arată bine. Te uiți la poze de genul ăsta și parcă primești mai mult oxigen.

Sursa foto: Pinterest

Mai bine de jumătate din ceea ce am avut nu mi-a mai folosit la nimic. Au ocupat loc, au sufocat și urâțit spațiul deja îngust. Și mi-au făcut mutările un chin.

Încă mi se pare că am prea multe lucruri care nu-mi folosesc la nimic. Încă arunc. Și ce-mi place! Paradoxal, golesc spațiul exterior ca să-mi fac mai mult loc în interior. E destulă întindere în mine, mai încape destulă cunoaștere (hăt!), dar tot simt că trebuie să fac curățenie în jurul meu. Să aibe pe unde să intre cunoașterea asta, să nu blocheze intrarea, înțelegi?

Călătorie către lună și imediat după colț

Pui în rucsac câteva haine, o carte, aparatul foto și căștile audio. Banii sunt în buzunar, lângă telefon. Nu prea mulți, dar destui cât să mănânci și să adormi sub o pătură. Te urci în tren și aștepți fluierul de pornire. E drumul lung, dar și tu ai destulă viață de umplut.

Ajungi la destinație și cobori fără prea multă grabă. Cerul e senin, dar niște nori din vată de zahăr fac tabloul mai frumos. Ochii îți sunt încărcați de lumină. Oamenii merg grăbiți, rupți de realitatea din jurul lor, aruncați în propriile gânduri și frământări. Tu observi toate astea și parcă ai vrea să le întorci privirea în sus, către zahăr.

A început să fie verde totul în jur. Nu prea mult, căci trebuie să mai rămână vopsea și pentru la vară. Mergi cu pași îmblânziți, oferindu-ți timpul necesar să admiri fiecare geometrie a naturii. Copacii sunt neclintiți, în poziții zburdalnice, ca și cum lanțuri invizibile i-ar opri din pornirile rebele. Ai mâinile calde, prin părul tău zburător.
Ai ajuns departe pe jos. Nu mai e nimeni în jur, nici măcar un iepure rătăcit. Poate niște păsări plimbărețe. Urci un deal care pare un munte în miniatură. E destul de abrupt și are găuri de popândăi fricoși, care te pândesc din întuneric. Cu inima cât un purice.

Ai ajuns pe partea cealaltă a dealului și ai dat de un lac mut. Așa îți place ție să-ți imaginezi, să personifici totul în calea ta, să transformi natura în sentimente umane, deși frumusețea ei constă în depersonalizarea ei. Dar tu ești om și faci de dorești cu inima ta.

Au trecut deja câteva zile și nu te-ai oprit. Ai mers, urcat, coborât, văzut, auzit, mirosit, pipăit, imaginat. Ai trecut prin numeroase stări sufletești și toată această experiență ți-a nemărginit posibilitățile. Ai vrut la un momentat dat să pui fotografii pe instagram și facebook, să scrii despre sentimentele tale mărețe, dar te-ai oprit din avânt, căci trăirile tale sunt atât de intense încât, iscălirea lor în cuvinte, le-ar goli de intensitate și înălțare. În plus, ai înțeles că nimănui nu-i pasă ce spectacol are loc în spiritul și în carnea ta. Și nici n-ar trebui. Intimitatea e un loc bogat, exclusivist, în care n-ar trebui să intre nici măcar zeii.

Ești singură undeva prin lume, cărând după tine un rucsac mic și un suflet mare.

Pentru cine bat clopotele

Cadavru, hoit, leș, mortăciune. O serie de sinonime pentru aceeași putreziciune.

E un cadavru viu, fără viermi sau putoare de nesuportat. Cel mult, miroase vara a transpirație, dar de obicei emană un parfum scump. Pe stradă pare un om normal, nu iese în evidență decât cu mașina scumpă și costumul fin. În realitate, pe sub piele, pute a stricat, deși carnea îi este sănătoasă din punct de vedere medical. Orice infimă tăietură sau zgârietură aruncă în aer un mucegai toxic, aproape letal, deși de cele mai multe ori nu trebuie decât să deschidă gura.

Desele plimbări la stomatolog nu reușesc să-i curețe petele de fecale imprimate adânc în gingii și smalțul dinților. La primul zâmbet, ai zice că e un mare iubitor de cafea, dar când începe să vorbească, înțelegi prea bine care e problema și cum arată o latrină.

Când pășește, lasă în urmă o dâră de smoală fierbinte, abia scoasă din tenebrele pământului. În mână ține mereu un trident, cum își poartă bătrânii toiegele vechi și noduroase, despre care ai crede că i l-a împrumutat Neptun, dar noi știm că din altă parte îl are. Mirosul puternic de sulf îl dă de gol.

Tălpile fine, întreținute la saloane scumpe, calcă cu plăcere cadavrele celor care i se așează în cale, un covor roșu sângeriu, așezat pe treptele societății.

Din colțul gurii i se scurge o dâră roșie, iar pe partea inferioară a buzelor se pot observa petele sângerii rămase în urma degustării din pahare pline, umplute de la gâtul celor înjunghiați de ignat. Moroi, stahie, strigoi, totul în el e stricat, funest, lugubru.

Blestemul care-i curge prin vene infectează totul în jur, împingând epidemia de tragism până la hotarele țării. Dacă are un nume nenorocirea? Da, are, e politicianul nostru. Știi tu care. Știi tu câți.

Țara asta, ca o mare groapă comună.

O crimă perfectă

Unghiile mele lungi țopăiau strident pe marginea de piatră al ghișeului poștal în fața căruia mă aflam. Doamna de dincolo de geamul slinos căuta cu un deget niște litere pe tastatură, de parcă acestea s-ar fi pierdut printre munții de dosare, hârtii și firimituri de pâine uscată. Pe perete, un ceas îmbătrânit anunța că eternitatea e pe drum, ajunge imediat.

În spatele meu, o tanti de vreo 50 de ani își aștepta rândul mârâind. Era îmbrăcată simplu, ca ajunsă acolo după o zi de muncă încărcată, când numai de cum ești îmbrăcată nu-ți arde. Bătea ușor din picior, cât să nu se audă în jur, ci doar la doamna de la ghișeu. Înaintea mea, mai fusese o domnișoară care, deși era acolo când am intrat eu, a mai rămas aproximativ o jumătate de secol, până a terminat funcționara de dat cu pumnul în imprimanta care, cu toate rugămințile și dumnezeii aferenți, n-a vrut să scoată o chitanță. Când în sfârșit chitanța a ieșit, eu mă sprijineam într-un baston și-mi scriam testamentul.

Funcționara încă mai căuta literele. Eu rămăsesem fără unghii, iar ceasul începuse să se scurgă pe perete, lăsând o dâră lungă de ore până jos, pe cimentul cariat al încăperii poștale. Doamna din spate încremenise în timp, cu o hârtie în mână, ca un locuitor din Pompei după erupția Vezuviului.
Între timp, s-au schimbat anotimpurile (”Iat-o sanie ușoară care trece printre văi,/În văzduh voios răsună, clinchete de zurgălăi”), guvernele, generațiile, ba chiar și pământul își schimbase un rând de piele, lăsând-o să plutească necivilizat prin univers, iar noi tot acolo eram, așteptând.

Când în cele din urmă am pus mâna pe coletul pentru care venisem de la bun început, doamna din spate a scos un oftat luuung de ușurare și s-a așezat bucuroasă în locul meu. A băgat hârtia pe tăietura din geam în formă de evantai, iar eu, care mă îndreptam spre ieșire, am reușit să mai aud următoarele:

- Pentru documentul acesta, mergeți la celălalt ghișeu, vă rog!